Pe Dos

 

Poetul nu mai scrie la fel, dar schiţează un vers aparent fără sens. El cade, se ridică, iar cade şi se întreabă câţi paşi mai are până la acel ceva - nu ştie ce, nu ştie cum să-l numească - dar îl aşteaptă, vrea să-i iasă în faţă... 

Zâmbetele s-au înfricoşat, ochii nu s-au mai ridicat din pământ, mâinile s-au oprit din mângâiat, inima nu mai simte la fel, iar cuvintele s-au oprit, căci s-au aprins ca un chibrit şi au ars până la sfârşit. Viaţa tremură ca un copil hiperemoţionat şi nimic nu mai poate fi sigur sau la fel cum a fost. Umbra n-a dispărut, se ţine ca o fantomă după fiinţă, spunându-i cu ecou o poveste ştiută, dar urechile s-au făcut surde intenţionat şi totuşi au ratat. Se caută prea mult şi se pierde, se caută un zâmbet şi se primeşte unul îngheţat sau când se doreşte prea tare, se eşuează, iar când se doreşte prea puţin, ori deloc, se câştigă. O clipă, un minut a devenit prea mult şi nu mai este timp sau nici nu vrei să mai auzi. Parfumul dulce s-a evaporat şi timpul curge la fel, dar în fiecare schimbat...

Totul e pe dos, se demonstrează opusul, şi trebuie din nou să coasem trecutul, căci s-a desfăcut, niciodată nu vrea să rămână mut...