Claudia's Words

Pe str ă zi e multă, multă lume, Şi zilnic flăcări se aprind, se sting. Paşi, gânduri, sentimente, Devin încet doar amintiri. Pe străzi îmi lipesc urmele, Îţi las parfumul meu în vânt, Ştanţez pe asfalt gândurile Şi-ai să mă găseşti uşor doar iubind. O întrebare îmi sună în gând... Pe străzi dacă te-aş întâlni Fără să-ţi spun vreun cuvânt, M-ai auzi cum te strig din priviri?!

Sunt o carte. Am două coperţi şi un cuprins format momentan din câteva capitole, căci sfârşitul meu încă nu e aici şi nici nu vreau să ajung la el - pentru că e mult prea devreme - dar sunt conştientă că voi avea un sfârşit. Acum, în această carte, la acest capitol, nu mai pot scrie ceva dulce şi frumos, pentru că viaţa nu arată întotdeauna ca în filme, iar dragostea nu arată întotdeauna ca în versurile poeţilor. Raţiunea îşi începuse protestul mai demult, dar preferam să o evit, să mă mint sau să uit. Într-o seară de toamnă, mi-am răscolit conştiinţa, mi-am răscolit întreaga fiinţă şi pentru prima dată am început să mă gândesc cu adevărat la mine, la ceea ce sunt. Mi-am dat întâlnire cu propriul Eu. Nu mai aveam nevoie de păreri fără o bază solidă, nu mai aveam nevoie pentru moment de exteriorul ce mă transformase prea mult şi poate prea rău, nu mai voiam poveşti ireale. În acea seară, m-am izolat într-un colţ al meu. Draperiile fluturau în dansul vântului, dar adoram mişca

Pensule de diferite mărimi, şevalete de diferite mărimi, pânze, coli groase, câteva palete, culori şi culori, multe tablouri finalizate şi nefinalizate, dădeau impresia unei dezordini în atelierul pictorului. Nimeni însă nu se gândeşte că dintr-o dezordine de culori, pictorul poate crea cea mai frumoasă ordine, cea mai interesantă combinaţie de culori dând viaţă pânzelor. Câteva culori posomorâte erau amestecate proaspăt pe o paletă. Pe şevaletul din dreptul ferestrei o nouă pânză era pregătită pentru a fi pictată, căci un nou tablou deprimant urma a fi adăugat în noua colecţie. Sobrietatea şi melancolia erau pictate cu multă precizie de pictorul cuprins de energia anotimpului colorat dar trist, iar toate secretele lui le ascundea în acel tablou. Pictorul suspina la fiecare strat de culoare aşezat pe acea bucată de pânză, dar nu dorea a se opri până când nu finaliza tabloul. Ştia de ce a ales să picteze atât de amar un peisaj de toamnă cu toate că ar fi putut să îi dea un ton

E un om format din multe visuri, idealuri, e un autocritic, autodidact şi analitic. Asta nu înseamnă ca e mai fericit şi nici că atinge perfecţiunea, doar tinde către ea. E un artist. Valoros sau nevaloros, inţeles sau neînţeles, oricum nu contează, pentru că a ales să rămână mai mult în umbră. Nu are nevoie de prea mult public, ba chiar îl înspăimântă prea mulţi oameni sau îl obosesc. Majoritatea vor să afle ce se ascunde dincolo de cuvinte şi dincolo de culori. Nu e prea comunicativ. E un introvertit. Preferă să lase cărţile să fie cuvintele lui sau picturile să vorbească. E un artist complex, dar în niciunul dintre talente nu excelează încă sau preferă să creadă că nu a ajuns încă la apogeu şi că mereu va mai exista câte ceva de învăţat. E un om cuprins deseori de singurătate. Era şi de aşteptat, nu!? Dar nu întotdeauna îi e prielnică singurătatea, pentru că în doze mari, îi pictează în fiinţă o tristeţe amară care se transformă în durere. Încep să-i amorţească mintea, simţur

Într-o noapte de toamnă aparent tăcută, mi-am repetat în minte câteva sunete joase şi înalte. Peste un timp, am constatat că în minte un ecou format din sunete ca de vânt îmi cânta, iar sunetele încercau disperate să-mi transmită ceva - erau sunetele trezirii conştiinţei. Era ceva profund în noaptea aceea... La început m-am simţit uşor dezorientată. Corpul se balansa confuz, presimţind imprevizibilul. Ochii se mişcau dintr-un loc în celălalt, chiar dacă erau mişcări inutile prin întuneric. Dar schimbările nu se opreau şi observam că întunericul nu-mi mai era înspăimântător ca altădată. Puteam umbla prin întuneric ca pe timp de zi. Nu-mi mai era frică de rătăcire, pentru că eram mult mai sigură pe mine, iar gândurile negre se rupeau unul cîte unul din minte. Situaţiei prezente îi făceam o nesfârşită analiză. Şi îmi plăcea ce descopeream – un licăr ce speram că se va transforma treptat într-o lumină intensă. Totul era mai coerent. Amintirile chinuitoare se risipeau şi aveau pr

Şi nu schimbăm nimic, ne place să uităm, Mai trece o zi şi nu mai sperăm, Şi încă un strat de praf se depune, Peste minte şi suflet, peste lume. Credem orice, chiar şi-un teanc de minciuni, Ne pierdem pe drum, ani, zile sau luni, Căutăm vinovaţi după ce distrugem tot ce-am avut, Mergem mai departe, dar nu ştim pe ce drum. Trăim în nepăsare, cu gânduri barbare, Rătăcim o viaţă şi-ajungem la disperare, Dar uităm că timpul pentru om se scurge, n-aşteaptă, E trist dacă sfârşitul vieţii ne deşteaptă.

Despre personalitate Una dintre cele mai dificile cunoasteri, este cunoasterea autentica a unei persoane. De multe ori, se intampla ca interiorul sa fie unul, iar exteriorul sa il afisam ca fiind altul - nu ca si interiorul; cele doua parti se contrazic. Intrebarea este... pana cand?! Daca stii cine esti si iti place cine esti, atunci esti in armonie cu tine insuti si ti-ai dat voie sa fii exact ceea ce esti. Este esential a sti cine suntem. Si aici vorbim despre personalitate - mai exact - despre calitatile morale si intelectuale cu care este inzestrata o persoana. Personalitatea cuprinde a sti ce ne place, ce nu ne place, descoperirea talentelor, vocatiei. Ar trebui valorificat ceea ce stim sa facem, pentru ca tot ce stim, face parte din noi si ne definesc. Din pacate, nu toti se cunosc sau daca se cunosc, renunta la propria cale, la propriile visuri, pentru a le indeplini probabil, pe ale altora. Acceptarea a ceea ce este cu adevarat o persoana sau ceea ce simte ca est

Isi infasura cearsaful de jur imprejurul corpului. Pasi apoi agale pe podeaua rece. Deschide fereastra cu ochii intre – deschisi si lasa parfumul tare al diminetii sa ii alinte simturile. Privea cu calm catre coroanele copacilor si analiza fiecare miscare leganata. Isi imagina ca pluteste in adierea vantului... El statea la marginea patului si o privea in lumina soarelui ce inunda  placut camera. Parul fluturand, conturul gatului, al sanilor, al bratelor, al coapselor, la un loc cu cearsaful asezat usor neglijent pe trup, o faceau sa para o zeita... o zeita venita din razele soarelui. Constient ca avea sa strice din acea imagine mirifica, pasii il indreptau catre ea. Ii sopti cat era de frumoasa, apoi ii mangaia lin umerii cu varful degetelor, in timp ce ea se delecta. Peste cateva clipe, ea isi intoarse chipul catre el si incepu sa ii sarute buzele moi minute in sir. Ochii le sclipeau si mai puternic in lumina soarelui, iar mainile lor se plimbau suav in atingeri ce trezeau

Frunze roşcate pe crengi şi cer plumburiu, Anunţă venirea tomnaticului. Florile sunt triste şi mute, Cur â nd, nu vor mai fi parfumate. Agonic toamna danseaz ă, Copaci şi păsări realizează, Că e începutul sfârşitului, Nimic nu e sortit infinitului. Decor ruginiu şi şoapte reci de vânt, Mă fac să nu mai spun minţii niciun cuvânt. Mă plimb pe străzile amorţite şi vechi, Şi simt în tălpi asfaltul şi griul lui in ochi. Mişcările seci şi amorţite ale toamnei, Îmi trasează pe piele atingeri. Pe alei e un iz de fior, Iar oamenii se strecoară repede prin decor.