Claudia's Words

Perfect pictat pe azurul infinit, Îmi mângâia plăpând ochii amurgul violet. Mă-ndemna până la ultima lui secundă să zbor, să vin Urcând pe liniile degrade de nori, dar am sfârşit cu un suspin... Nu puteam decât să-l păstrez în albumul minţii Şi să-l rog să-mi coloreze camerele inimii. Dar ştiam că azi nimic nu se mai întorcea... Violetul într-un albastru noptatic se stingea. 3, 2, 1... S-a dus, s-a dus, nu mai era prezent Şi eu tăceam, priveam nemişcată spre orizont. Cerul s-a închis complet Şi numai eu nu voiam să plec, Numai eu voiam să mai rămân, Un pic voiam să-l mai privesc, Dar eu prea mult aşteptam, Iar el pleca... El mă uita...

Întunericul încă bântuie pe fiecare rând din minte Şi litere ies continuu, lipite în nenumărate cuvinte. Simt că doar eu mă aud în fiecare noapte Şi un strigăt întind iar peste o nevinovată foaie. Nu-mi da cuvinte gustoase ce se transformă în amăgiri, Nu-mi da năprasnicele furtuni, nu-mi şterge culori, Nu-mi spune ca visul îmbrăţişat de amor a apus Nu-mi spune că mi-am pierdut acel surâs... Dă-mi o rază de speranţă, dă-mi o mână de ajutor, Fă ca zilele mele să nu fie cuprinse de-acel rece fior. Nu-mi da sentimentul pierderii prin absenţe, striviri, Nu-mi da regrete, oftaturi mute printre viitoare iubiri. Nu-mi da nimic ce nu s-ar putea împlini, Nu-mi da clipe ce rămân doar în mine, închise amintiri, Nu-mi da, căci ştiu ce lungă, ce apăsătoare e uitarea... Tu, viaţă, îmi asculţi rugămintea?

Soarele începea să-şi decline razele, iar ea adora să se lase mângâiată de ultimele raze roşii - aurii. Mai târziu, pe cer erau cusute stele, iar noaptea avea o strălucire aparte. Sau poate că ea, fiinţa plăpândă, îi conferea acea strălucire, schimbându-şi modul de a vedea, de a interpreta tot ce se petrecea în jurul ei... S-au dus zilele în care îşi placa chipul cu var , încercând să ascundă oboseala interioară, starea de nelinişte în care se afla. Dar şi-a spălat sufletul si a luat-o de la capăt cu mai multă perseverenţă. A înţeles că există o singură cale prielnică: să construiască pas cu pas tot ce îşi dorea, astfel încât să fie fericită. A înţeles că doar mâinile sale împreună cu mintea ei puteau face minuni. Şi chiar dacă noaptea o prindea singură, ştia că pe cer o privea, o veghea o stea , poate chiar steaua ei norocoasă, acea lumină care o făcea să înţeleagă că există sigur în orice întuneric, şi seamănă ca o portiţă care duce spre frumos, spre pace... A doua zi, în z

Mi-amintesc emoţiile care te lasă fără cuvinte, iar tăcerea e cea mai potrivită; o literă, un sunet ar distruge acea convorbire din priviri. Sunt momente în care să taci e cel mai romantic. Mi-amintesc momente ce păreau ireal de frumoase şi abia când veneau cel puţin două confirmări le credeam, fiind sigură că nu visam. Mi-amintesc convorbiri care păreau că nu au sfârşit ori nu meritau să aibă un sfârşit. Mi-amintesc bucuria cu care realizam fotografii şi cum numărul lor ajungea uşor la 200 şi parcă tot nu erau de ajuns. Mi-amintesc cum învăţam lucruri noi, cum găseam rezolvări celor mai întunecate stări. Mi-amintesc trenurile şi mersul lor. Mi-amintesc compartimentul în care stăteam, locurile şi chipurile celorlalţi din el. Mi-amintesc când am început să ştiu ce vreau şi cum totul se detensiona, se limpezea. Mi-amintesc plăcerea cu care scriu. Mi-amintesc entuziasmul cu care devorez cărţile. Mi-amintesc toate textele şi poeziile în care am lăsat o parte din suflet

Imagini noi defilau prin faţa ochilor invadaţi de dor, Şi toate treceau mai departe, se lipeau de trupul doritor. Mâinile se-mpleteau, căutau cu grijă acel sonor, Din pieptul ei palid, neatins, dar însetat de amor. Frumuseţea nu se putea descompune ca o frunză de toamnă, Şi el îi desena întruna cercuri, mişcări de o fineţe rară, Şi-i dăruia nenumărate priviri şi sărutări calde de vară, Şi era acoperită bucăţică cu bucăţică de o emoţie unică. Sub vălul transparent, în acel mister, simţeau, tăceau, Cuvintele din minte pe parcurs se împlineau, Pentru că braţele lor soare purtau şi răspundeau Oricărui vis, oricărei chemări din noianul de dorinţe, Şi alte amintiri se mai scriau pe foi, liniştite.

Cu ochii închişi îmi ating părul, chipul, mâinile, coastele, picioarele, pe cântecul lui Liszt, Liebestraum. Mi-e dor, dar nu încerc să-l şterg din mine ori să-l arunc departe, pe primul nor din acest amurg mort. Realizez că în tăcere îmi duc gândurile mele, şi poate că aş vrea să spun multe, poate chiar cu voce tare, dar nu este nimeni să mă asculte. Şi mai are vreun sens, atunci când totul pare a fi din ce în ce mai şters?! Şi poate că nici eu nu ar trebui să mai ascult orice îmi spun... Cerul plânge şi cântecul la fel... Voi adormi cu el în minte şi mă voi visa, într-o altă zi, dintr-o altă viaţă, apoi mă voi trezi speriată, pe acelaşi pat de gheaţă. E frig şi parfumul ce îl port, cu note răcoritoare de răsărit, nu îşi are locul pe pielea mea, în ceea ce simt, şi cu atât mai puţin în asfinţit... E prea dulce, e prea fin... Cristalele de ploaie se preling pe ferestre şi privesc dansul, contopirea lor perfectă şi rece. Privirea mi-e fixă, dar altundeva, iar o şoaptă de-a ta iar o

  Poetul nu mai scrie la fel, dar schiţează un vers aparent fără sens. El cade, se ridică, iar cade şi se întreabă câţi paşi mai are până la acel ceva - nu ştie ce, nu ştie cum să-l numească - dar îl aşteaptă, vrea să-i iasă în faţă...  Zâmbetele s-au înfricoşat, ochii nu s-au mai ridicat din pământ, mâinile s-au oprit din mângâiat, inima nu mai simte la fel, iar cuvintele s-au oprit, căci s-au aprins ca un chibrit şi au ars până la sfârşit. Viaţa tremură ca un copil hiperemoţionat şi nimic nu mai poate fi sigur sau la fel cum a fost. Umbra n-a dispărut, se ţine ca o fantomă după fiinţă, spunându-i cu ecou o poveste ştiută, dar urechile s-au făcut surde intenţionat şi totuşi au ratat. Se caută prea mult şi se pierde, se caută un zâmbet şi se primeşte unul îngheţat sau când se doreşte prea tare, se eşuează, iar când se doreşte prea puţin, ori deloc, se câştigă. O clipă, un minut a devenit prea mult şi nu mai este timp sau nici nu vrei să mai auzi. Parfumul dulce s-a evaporat

În viaţă se mai ajunge şi la război , şi fiecare are o intensitate şi o durată diferite. De multe ori, considerăm  mult prea grav prezentul, decât ceea ce am trăit până atunci sau că nu poate exista ceva mai grav de atât, şi totul se transformă uneori, paradoxal, într-o imagine, o percepţie greşite. De aceea, noi, oamenii, nu mai suntem capabili să vedem clar situaţia şi reacţionăm anapoda în privinţa unor astfel de evenimente. Dar dintre toate războaiele, cel interior este poate cel mai greu de dus, dar nu şi imposibil de rezolvat. E un război care se dă în mintea ta, în inima ta, în tine, e al tău şi numai al tău, din cauza surplusului de gânduri sau din cauza alimentării fiinţei cu imagini, cu trăiri nefaste, nereuşind dizolvarea lor, nereuşind trierea lor. Dar poate că cel mai greşit lucru pe care poţi să-l faci în viaţă este să-ţi aşezi dragostea pe un afet , crezând că vei nimeri cu precizie persoana dorită şi că va fi a ta. Rezultatul nu e deloc favorabil, pentru că nu

Pe străzi e un amestec de trăiri... A suferinţe lăsate la vedere din ce în ce mai clar şi a dulcegării exagerate şi cumva purtătoare de banal sau odios, şi mai rar a priviri limpezi, a şoapte, a sărutări protejate de ochii curioşilor, probabil din timiditate sau nevoia de intimitate. Pe străzi totul e vechi şi nou deopotrivă... Soarele dezvăluie clădirile cu fiecare dimineaţă şi le aruncă treptat în negru cu fiecare asfinţit care parcă îţi lasă un fel de spaimă, o inexplicabilă zdrobire de suflet sau doar o stare emoţională scăzută, dar care are să treacă în final. Şi tot tabloul acesta, e un fel de punere în scenă, un fel de aducere aminte a naşterii şi a morţii, a ceea ce a fost, dar mai puţin a ceea ce va fi, dar făcând cel mult presupuneri. Şi oricât de mult se străduiesc luminile stradale, luminile din interiorul caselor, nu pot învinge noaptea. Dar noaptea pare interesantă prin faptul că tăcerea nu e stinsă, aşa cum se crede... Chiar şi când dormi, nu taci. Vobeşti cu voce