Claudia's Words

Suntem în 28, sfârşit de ianuarie, şi s-a lipit frigul de mâinile mele, dar nu îmi pasă, îţi scriu din nou, printre sorbiri de cafea dulce-amăruie, pentru că simt cum timpul mă apropie de tine. Îţi scriu pe o foaie mare - ca să fiu sigură că încape tot ce vreau să îţi spun - creionând gândurile pe fiecare rând, încercând să mai deschid încă o dată cartea inimii mele - tărâmul cu sentimente născute uşor la întâlnirea literelor tale. Îţi scriu cu litere bucuroase, netremurate - în ciuda frigului - de zici să sunt pictate, ascunzând clipe deblocate în tăcere, ce doar tu poţi să le înţelegi. Îţi scriu, impregnând în foaie îndrăgostitele atingeri şi privirea mea dătătoare de soare. Îţi scriu, aşa cum ştii deja, parcurgând toată fiinţa mea, scoţând fiecare sentiment din piele, din gene, din răsuflare. Constat că îmi eşti continuu şi constant, iar gândurile mele către tine nu au viaţă scurtă, nu le-am oprit, ca mai apoi să mă gândesc dacă să le repornesc sau să le şterg. Îţi simt buzele,

Lumina afumată de ceaţă nu era o altă visare, M-am lăsat cuprinsă în aburul conştiinţei tale. Mi-ai arătat constelaţia ta cu fotografii, litere prăfuite pe rafturi, Şi-un cântec suspendat de portativul cu dese noduri. Mi-ai arătat podul tău de gheaţă pe care mai aluneci, Mi-ai arătat nopţile cu somnul neînceput, gânduri. Mi-ai arătat că lumea e compusă din multe cioburi, Care se numesc frici, reziduuri, doruri. Mi-ai arătat sârmele ce-ţi înconjurau strâns inima, Mi-ai arătat timpul în întuneric şi redutabila singurătate, Tulburarea căldurii şi încrederea puternic ştearsă, Ce ţi-au obturat inima, devenind inoperantă. Nu m-am speriat dincolo de pupilele tale pierdute, Dincolo de umbrele trasate de pe chip, de clipele izbite. În tine, în glasul tău deshidratat, în noaptea ta, Sunetul dezordonat, în descreştere observam că se lăsa, Iar când mâna ta m-a mângâiat repetat pe creştet, Am ştiut că poţi cunoaşte întunericul incandescent.

Luna s-a stins la marginea cerului, iar odată cu ea – şi cărbunele care ardea mocnit în mine. Am vărsat cărbunele stins din mine şi am colorat visul incolor, începând din momentul în care am ştiut că nu te aştept în van. M-am încălzit cu apusul mai mult ascuns şi-ncet am observat că a mai trecut un minut, o oră din viaţa prea puţin cunoscută – a mai trecut un gând către tine prin mine, ca un impuls electric printr-un telefon plin de dorinţă. Eu nu mă tem şi nu te teme nici tu, ce nu cunoaştem nu ne poate răni şi chiar dacă viitorul rămâne o enigmă, noi suntem certitudinea. Îmi vând visele pentru o secundă de realitate şi oricât de multe aş vinde, când te privesc, am şi mai multe. Iar fiecare secundă cu tine pare un infinit în sine, un univers microscopic în care fiecare celulă din mine tânjeşte după tine. Însă nu te îngrijora, nu voi dezvolta dependenţa de tine – există deja, aşa cum Luna are nevoie de Soare pentru a străluci. Dacă ai şti cât de mult mi-am dorit să ne îmbrăţisăm

A alergat neîncetat după clipele fericite care îi lipseau cu desâvârşire, cu preponderenţă cele de dragoste. Le-a căutat în cărţi, în filmele de dragoste, pentru a-şi stinge flama durerii. Dar cărţile, filmele, nu-i aduceau iubirea mult visată, ci o dulce amăgire, câteva clipe ambalate frumos, care durau până la ultima pagină a cărţii sau până la ultima secundă a filmului. Apoi, era introdusă din nou în realitatea ei, în cartea ei, în filmul ei, în singurătatea care o plimba în derivă, până când, într-o zi, s-a oprit din alergat. Şi-a dat seama că nu avea rost - nimeni nu alerga în acelaşi sens cu ea, nimeni nu o însoţea; ea alerga către nicăieri, iar speranţele i se spărgeau precum mărgelele, de fiecare dată când închidea ochii, vizualizând acelaşi paradis întunecat. Învinovăţind la nesfârşit inima, au fost momente în care a dorit să o scoată, dorind să trăiască doar cu mintea, pentru că oricât de mult filtra dragostea prin minte, tot trecea prin camerele inimii - locurile cele

Doar de un strop de roşu sau de un pahar plin ar fi nevoie, Pentru inima ce cheamă iubirea în despărţitele camere; Doar de un dans al inimilor, înlăturând aflicţiunea antică, Cunoscând alinarea, lumina expresivă, dezgheţată; Doar de esenţa accentuată a unui trandafir târziu, Şi inima îşi umple golul, nu mai bate singură, în pustiu. Doar de o revărsare neaşteptată a respiraţiei fierbinte pe tremurata piele, Doar de un cuvânt ieşit din interiorul cu dorinţe păstrate în tăcere; Doar de două braţe arzânde, suspinânde, cu sete de amor, Ancorate de celălalt trup trecător şi cu suflet presupus nemuritor. Doar de două perechi de buze ce îşi dau tur-retur întâlnire, Doar de doi timpi înveliţi în linişte, şi o comună viziune, Doar de o privire în oglinda ochilor aprinşi arhiplin, Şi  i ubirea sigur s-a atins; E frumoasa împletire dintre realitate şi vis.

Aerul proaspăt a năvălit pe fereastră ca un intrus, dar l-am primit cu braţele deschise, sau mai bine spus, cu plămânii deschişi. Dimineaţa aceasta mi-a adus parfumul tău misterios, moment în care au început să curgă gândurile, care şi ele par ca nişte intruse, uneori. Iar ele spuneau: “Te aştept  pe braţul meu cald, te aştept aducându-mi sărutul care să-mi străfulgere trupul, dar care să nu aducă lezarea lui şi nici a inimii, nici măcar a pericardului...  Vezi fotoliul acela? Ştiu, nu-l vezi... Fotoliul din colţul camerei e gol, dar te aşteaptă la o cafea, de vorbă. Aş fi pus muzică fără cuvinte şi am fi discutat ore întregi despre mine, despre tine, despre viaţă, despre oameni. Şi nu de dragul cuvintelor sau pentru a mai trece timpul, ci pentru a mai învăţa ceva, pentru a ne mai cunoaşte. Poate ne-am fi contrazis sau poate am fi fost de acord,  mai mult sau mai puţin, sau în egală măsură,  dar nu ar  fi contat, te-aş fi iubit şi mai mult... Nu pot să nu îmi întorc geana cătr

Cuvintele au dispărut, au ars până la ultima literă, iar cenuşa lor a zburat peste tot şi nicăieri, căci omul s-a pierdut. Omul ştia să respire, ştia să caute şi să aducă dulceaţa vorbelor şi tot ce e frumos în viaţa lui, iar inima lui cunoştea legătura cu inimile multor oameni. Prezentul s-a zdruncinat; are un iz de incertitudine, de încâlceală existenţială. Omul care ieri s-a bucurat intens, azi s-a degradat prea uşor la întâlnirea unei clipe înmuiată în negru, precum floarea colorată şi vie la suflul unui îngheţ. Vulnerabile îi sunt uneori sentimentele...  Prea fragil... Rănile i s-au adâncit în dansul vieţii, mult, mult prea uşor; a uitat să le trateze şi s-au redeschis. Dintr-o dată, totul îi pare mai greu sub presiunea tălpii vieţii, iar inima îi este mai singură ca niciodată atunci când se lasă noaptea. Gândurile i se multiplică, iar el aleargă într-un sens haotic, căzând în prăpastia nimicului, spunându-şi că este incapabil de a găsi ieşirea - luminiţa de la capătul tune

Culoarea lunii - rece împletit în cald, În visul unui amor mă-ndemna să mă scald. Dar luna e doar lună, un alt astru ceresc Şi iubire nu are, degeaba îmi imaginez. O salcie cu parul lung îmi atingea suav fruntea, O lăsam să-mi şteargă iluziile, negura. Dansul ei în valuri mă captiva... Şi gândul ei curat, încet mă cuprindea. E timpul să opresc gândul intens înceţoşat... Sub pletele ei verzi şi parfumate proaspăt, Gândul l-am înlocuit cu-al său senin, Iar luna degeaba mă-mbie cu-al său dulce venin. Lună, trebuie să mă crezi, Prefer salcia senină, În locul amăgitoarei tale sclipire. Am să-ţi ascult doar sonata Şi-am să te privesc ca pe-o operă de artă.

Dacă un muritor ar afla că din clipa aceasta posedă nemurirea, oare ar schiţa în primă fază un zâmbet nesigur, iar după câteva clipe de conştientizare ar râde în hohote ca un nebun?  Viaţa lui s-ar schimba aproape complet... Ar şti în primul rând că orice boală i-ar fi inofensivă, ar şti că va întâlni foarte mulţi oameni, ar fi martorul a tot ce se petrece în lume - an de an, secol de secol - iar grija timpului nu o va mai avea - el chiar va deţine tot timpul din lume; de asemeni, nu l-ar mai interesa, probabil, câţi ani are, pentru că oricum ar pierde numărul. Dar ar fi cu adevărat fericit? Muritorul de ieri s-ar declara în sfârşit fericit? Şi să fii singurul nemuritor printre muritori ar fi uşor? Un nemuritor, poate veţi spune, că nu s-ar mai gândi la moarte, pentru că nu ar mai avea de ce, însă această condamnare la viaţă, nu l-ar face oare mai trist, pentru că moartea va fi pretutindeni în jurul lui? Nu ar putea fugi de oameni...  Fiecare om care se va naşte, va fi următorul o