Claudia's Words

Cati ochi inchisi mai exista in lume? Si oare cand se vor deschide? Sper sa nu fiu singurul om care vede si simte, Ceata si raceala din ochi, suflet si minte...        Si vad oameni ce nu stiu omenia, pretuirea, respectul, iubirea. Ignoranta e fericirea multora, iar printre zambete si vorbe ironice, privesc cu dezgust. E dureros sa te simti respins de propria umanitate. E poate si mai dureros sa vezi, sa realizezi ce se intampla cu adevarat in jur, caci multi inca sunt orbi si dorm linistiti. Dar nu ar trebui sa ne mire, pentru ca nepasarea nu doare, in schimb a-ti pasa doare, e o dovada ca te intereseaza si te trezesti intr-o lupta. A-ti pasa, da, e o lupta uneori!    O rautacioasa superioritate pluteste in jur, iar vorbele goale frumos imbracate, sunt inradacinate in sufletele si mintile celor slabi. Si toti spun ca spera la un viitor mai bun, dar asteapta mereu ca altii sa il faca - in loc sa inceapa schimbarea acum -  sau au impresia ca va pica din cer sau chiar n

Marea era agitata. Valurile urlau, se izbeau, luand forme efemere, iar n isipul dansa cu vantul. Soarele portocaliu inca se mai privea in mare. Doar asa cunoscuse cum este sa fii orbit, privind in oglinda marii si din cauza aceasta, toata ziua parca se razbuna pe nisip, tintindu-l cu foc. Desi seara se asternuse, multimea de oameni nu se lasa plecata usor. Era vara, iar caldura avea sa se domoleasca abia de acum incolo, prilej bun pentru ei de a-si prelungi sederea. Insa prin multime, se afla si o fiinta slaba, zvelta, cu o piele foarte alba. Nu-i placea soarele, ar fi doborat-o la cat de firava era  si prefera sa se plimbe pe malul marii doar la apus. Avand mereu o expresie meditativa, se plimba linistita si privea in largul marii, parca asteptand pe cineva sau ceva. Ii placea sa mediteze. La inceput voia sa inteleaga cine este. Intre timp aflase, se intelesese pe sine, dar crescand, intrebarile ei se inmulteau si dorea sa inteleaga viata si – desigur – oamenii. Observase ca

Nu am uitat acea privire, Cu acei ochi fara de sclipire, Ce am citit in ei ca dintr-o carte, O poveste despre inimi uitate. Nu am uitat acea privire, In ea un univers trist am vazut, Tu purtai acea soapta Despre un amar trecut. Privindu-te, m-am intrebat, Ce se intampla cu lumea, De-ajungi sa fii trist si indurerat, Ignorat, jignit si poate chiar blamat. Unde mai este fericirea? Unde mai este armonia? Sinceritatea, bunatatea si iubirea? Dar intr-o zi, privirea ta, M-a surprins de-a binelea! Se citea in privire, Acel licar, spunandu-mi ca e numit - iubire. Si indiferent a cui fusese vina, Tu sigur intalnisei fericirea. Culori mereu vii in ochii tai, Sclipiri calde – sunt vapai, Iar mai tarziu am inteles, Ca sclipirea din privire, Era datorita mie. Si nu stiam ce oare am facut, De ma iubeai asa de mult, Dar tu mi-ai spus ca n-am plecat In momentele cand erai trist si suparat. Mi-ai spus ca toti te-au parasit, Si v