Claudia's Words

Ai ochii atât de închiși... Nu mai vrei să vezi lumina roșie, Stropul ce n-a mai rămas doar strop Pe inima ce cânta galop. În ochii tăi era multă poezie, Se revărsa tare și apăsat Și zbiera chiar dacă ascundeai. Nu scoți afară sunetul ce arde-n tine, Nu-l scoți și se depune grav - știi bine! Minge de foc inima asta... Nu vezi? De ce nu vezi? De ce NU SIMȚI? Muzica ta e absentă... Nu-ți mai aud cântecul. (Unde) mai cânți?

pleoape obosite de ploi, sunete înecate în noi, culori deshidratate în vene palide. mişcări în depărtare, nimic nou sub soare, a fost şi va mai fi  atunci, acum, atunci, acum. prinzi soarele în mijlocul pălmii şi-un pic dai uitare zării, dar auzi natura cântând. - tu, lume, ai stat s-o auzi respirând? miresmele intră pe sub piele, simţi mai mult şi mai profund, şi-aşa spontan e mai frumos, şi te gândeşti zâmbind, că n-ai inima pe dos.

Cu buzele îi picta incolor forme duble, triple, parcă infinite. Ele deveneau incognoscibile după un timp... Dar gustul dorinţelor era mai puternic decât gustul ce-i rămăsese pe buze de la linguriţa de miere ce obişnuia să o ia în fiecare dimineaţă pe stomacul gol. Luna care se oglindea în iaz le aprindea chipurile ca nişte veioze în noapte. Stelele însă storceau prea puţină lumină pentru a mai fi observate. Luna era plină, îşi părăsise coarnele, dar evident, nu pentru totdeauna. Astăzi doar avea o altă stare. Starea lunii... Nu. Ei doi nu se mai puteau dezlipi din îmbrăţisări şi mângâieri când mai strânse, când mai largi, mai catifelate, precum eşarfa ei albastră pe care o aşeza astfel încât să-i acopere bine umerii bronzaţi. Şi, desigur, nu se mai puteau dezlipi din sărutări. Amândoi pluteau, iar plutirea era aproape indescriptibilă. Doar simţeau şi asta le era de ajuns. Ar fi vrut ca ea să-i mai cânte la pian Chopin sau orice îi dorea inima, dar numai să o mai vadă cum îşi m

O scară înălţam spre cer, căram în spate speranţe, urcam o întreagă noapte. Un arcaş săgeţi trimitea către sacra , inima mea, prin carnea macră . Sărac e omul şi gândul ce vrea  să se oprească atunci când dă de luptă. La cârma vieţii se împotmoleşte ca un caras în undiţă ori plasă şi nici măcar să evadeze nu încearcă. Dar crama interioară îmi era mai puternică decât săgeata, şi îmi continuam calea albastră. Prostie crasă din partea arcaşului...

Când am terminat de citit Păpuşile Cristinei Nemerovschi, reacţia imediată a fost tăcerea. Şi oare a fost cea mai potrivită stare pe care trebuia să o am după lectura acestei cărţi? Nu ştiu, poate că nici nu trebuia să mă întreb asta, dar îmi este greu să scriu aceste rânduri pe care le consider mult prea puţine, mult prea sărace, de parcă îmi fug cuvintele; se adună toate laolaltă, dar se împiedică la ieşire. A fost clar o experienţă inedită această carte. Plină de viaţă, presărată cu sentimente atât de complexe, de o reală importanţă,  Păpuşile dacă nu te schimbă, cel puţin te lasă să reflectezi, pentru că se observă acel ceva diferit, mai puţin întâlnit, nonconformist, acel ceva care nu te poate părăsi după ce termini de lecturat. Nu mi-am propus să povestesc în detaliu acţiunea cărţii, cel mai bine este de recomandat a se citi cartea, dar voi atinge succint acele părţi pe care le-am considerat pulsul cărţii. Dora, personaj prin prisma căruia sunt redate întâmplările, est

Picuri metal încins ca să-nchizi crăpătura unui gând - o şoaptă intrând. Păşeşti pe scări putrede, picioarele-ţi sunt pietre şi te aşezi pe o margine, privind cum îţi alunecă lumea. Gândul de azi este o gheară flămândă de neputinţă, în hohote vrea să te facă să plângi, dar totul ia o altă formă când din nou îţi aminteşti că trebuie să-l închizi  ignorând.

Nu mi-e peste putere să te iubesc, să te plantez bine în mine precum copacul din grădina de pe deal unde adesea contemplam. Nu mi-e peste putere să îţi spun că mai simt umbre indisolubile şi sper poate prea des, în reluare, la acea pată de culoare. Nu mi-e peste putere să trăiesc cu tine... Neputinţe, dureri, frumos, zâmbete, sunt părţi integrante din viaţă, se usucă si cad, revin si se înalţă. Nu mi-e peste putere să trăiesc cu tine-n mine ca un mare tot: TuEu. EuTu. Noi. Unu.

Pielea ta e plină de raze... Pielea mea s-a uscat şi a uitat atingerea. Nu mai ştiu ce s-a-ntâmplat, cred că-i din cauza scutului protector. Ce spui? Împotriva a ce-i? Aaa, nu, mai bine las-o baltă, nu vreau să-mi amintesc... De fapt, de ce să mint, tocmai mi-am amintit, acum a fost inevitabil, dar nu vreau să spun cu voce tare. Sunt de ajuns cuvintele care-s în mine, nu vreau să le aud şi exterior, m-ar înghiţi cu totul, ar fi prea mult. Şi-aşa-s multe. O tonă. Cred... Mai şopteşte-mi versurile poeziei vechi, pe care-ai scris-o într-o noapte ploioasă de toamnă. Mai şopteşte-mi cum vrei să mă săruţi tot într-o noapte, la graniţa dintre două anotimpuri. Mai şopteşte-mi despre flori, despre copaci, despre soare şi stele, poate despre iubire... Da, se face cum se face şi se ajunge tot la iubire. De ce? De ce? De ce? Nu că ar fi ceva odios, nu că ar fi ceva de care ar trebui să te fereşti, nu... Dar mie îmi piere glasul la auzul, la vederea ei. Zâmbetele mele se înfricoşează dintr

Când spui primăvară , îţi aminteşti brusc de fericire , de femei şi mame de pretutindeni, de flori şi de draga de ea, inima . Îţi aminteşti şi de-o carte deschisă la jumătate pe noptieră, ce purta pe coperte o  dulce culoare din acea noapte desăvârşită, de-o frumuseţe  deloc ruginită, ce-avea-n centru prima dragoste dincolo de trup, dincolo de cuvinte, învăluită-n parfum de chihlimbar ce mai ştergea dintr-un amar.

Alb, albastru, roşu scânteind. Lumini. Degete cu unghii roşii se plimbă deasupra petalelor florii. Tălpi goale mângâie verdele ierbii; uitarea recelui. Colţurile rochiei dansează-n mersul plutitor; gându-i plin. Îmbrăţişarea soarelui cuprinde pielea, ochii, aura; captarea energiei pozitive. Un nor pufos stă nemişcat pe-azur. E frumos! Sângele-i pompat, irumpe dragostea; nu te mai simţi puţin.

În noaptea asta plouă rece afară şi cald în sufletul care-aştepta o atingere lipsită de gri. Totuşi există o contradicţie, ceva înţeapă, zgârie, pare-a fi o neputinţă ori poate o dorinţă... oprită. Aprilie, noapte, ploaie şi gânduri ce roiesc zgomotos în întunericul alunecos. Amintirea dimineţii se va naşte mâine când noaptea-şi va dezbrăca negrul, poate şi ploaia.

Ziua Partenerului SuperBlog Ar fi potrivită după anul nou, În pauza dintre cele două competiţii, Între iarnă şi primăvară - superbe anotimpuri. E perioada cea mai bună, Căci lumea doreşte să se dezmorţească Şi-i pregătită de-o nouă aventură, De-un pas nou - de ce nu - către scriitură. De Ziua Partenerului SuperBlog, Toţi bloggerii, mai vechi, mai noi, Se-adună şi sărbătoresc Exact ca la gală, şi-şi amintesc Cum au ajuns superbloggeri de succes. Bloggerul partener trebuie Să aibă drag de scris şi să ştie Să dea sfoară-n ţară bine, Să-şi aleagă partenerul media de încredere, Pe superbloggeri să-i îndrume, Căci asta-i supercompetiţia ce n-are voie să piară, Scrisul superblogărescian e floare rară. Şi astfel, lumea va şti Că unu-i Super- SuperBlog , Competiţie în care imaginaţia şi creativitatea Se prind ca-ntr-un joc, Hai şi tu să scrii, ai şi tu un loc. Da, se mai încheie o competiţie SuperBlog , Şi-un nou superblogger va ocupa primul loc, Şi-o nouă gală

Ana, pur şi simplu detesta curăţenia . Deloc bine nu-i suna faptul că trebuia să rezerve chiar o zi întreagă curăţeniei. Desigur, considera foarte importanţă curăţenia, în fond, e sănătatea-n joc, şi n-o lăsa pe ultimul loc. Dar şi-a spus că nu va mai face niciodată curăţenie dacă nu va găsi acele produse care să-i satisfacă cerinţele, căci cele de până acum n-au ajutat-o, au încurcat-o , ba chiar au şi enervat-o. Dar într-o bună zi, două produse, care de fapt existau încă de când s-a născut, poate chiar de mai demult, i-au făcut cu ochiul, şi-a zis să încerce ca să le vadă efectul.   Şi de cum a ajuns acasă, a început testarea lor împreună cu Andrei, soţul, şi ce să vezi: Farmec total! Cu soluţia pulverizată pe suprafaţa murdară, imediat s-a făcut curat, iar curăţenia în doi a Triumf (at)! Cu spor curăţenia s-a făcut, ca un Nufăr toată casa mirosea şi totul s-a făcut clar de lună, alb. Curăţenia

M-am tot gândit la ce anume mi-ar uşura munca sau viaţa şi ce să facă, cum să arate, cât de repede să se mişte, oricum, să fie ceva care să mă ajute pe mine şi dacă ar putea ajuta şi pe alţii cu atât mai bine. Şi ca să aflu mai uşor, m-am gândit la ce îmi ocupă mult timp. Şi-am găsit: curăţenia. Curăţenia este un lucru foarte important, dar se pare că uneori ne ia zile întregi, mai ales când ai o casă destul de mare şi unde mai pui şi faptul că trebuie să ai grijă de copii şi să mergi şi la serviciu. Da, timpul reprezintă o mare problemă a zilelor noastre... Desigur, unii ar putea spune că dacă aducem, respectiv plătim pe cineva care s-ar ocupa de curăţenie, ar fi ceva minunat, s-ar rezolva problema, dar eu zic că poate nu toată lumea îşi permite şi poate n-ar fi nici rentabil. Dar un robot inteligent construit chiar de tine însuţi, pe care să îl poţi pune la făcut curăţenie oricând, oriunde prin casă doreşti, în timp ce te poţi ocupa de alte treburi, cum sună? Mult mai minuna

Ziua de 20 iulie 2014 mi s-a părut ireală. Eu, Alexandra, nu credeam că acel moment chiar se întâmpla şi făceam parte din el împreună cu el, Alexandru şi împreună cu o mulţime de invitaţi foarte apropiaţi nouă: familie, prieteni, colegi. Din dorinţa evenimentelor perfecte , Alexandru şi cu mine am căutat, evident, locul perfect în care să desfăşurăm dragul nostru eveniment, astfel încât toată lumea să fie fericită, nu numai noi doi. În apropiere de Braşov, am descoperit un loc minunat, animat de natură. Asta mi-am dorit mereu: să am nunta într-un cadru natural, să fiu înconjurată de copaci, de flori, de multă verdeaţă şi să fie în plină vară, când ploaia dacă e să fie, începe să-ţi fie dragă, căci nu strică, ba chiar te răcoreşte şi unde mai pui şi faptul că atunci când îţi plouă la nuntă înseamnă belşug. Noi am avut şi soare şi ploaie... Ştiu că mă repet, dar ziua aceea mi s-a părut ireal de frumoasă. Poate că am trăit multă vreme în vise şi cum multe dintr

Timeea de când se ştie a fost curioasă, a dorit să înglobeze cât mai multă informaţie, să fie ea însăşi o bibliotecă, pentru a se desăvârşi ca fiinţă umană. Prin urmare, a citit mult, a gândit mult, a analizat mult, a şi aplicat ceea ce a gândit şi toate acestea reprezentau viaţa ei şi se simţea foarte bine făcând ceea ce-i place. Totul a pornit de aici: din moment ce suntem înzestraţi cu conştiinţa, putem gândi, avem puterea de a alege. Putem vizualiza, putem analiza, putem reacţiona. Desigur, contează cum, cât de bine realizăm toate acestea. Dar constienţi fiind de alegerile noastre, putem trăi fericirea adevărată, iar Timeea voia să o simtă, să o trăiască. Fericirea adevărată, pentru că există şi o falsă fericire dată de cele mai multe ori de lucrurile trecătoare şi goale, fără esenţă. Iar fericirea se ştie că nu este egală sau sinonimă cu a zâmbi, cu a râde tot timpul, de parcă am fi într-o stare care mai degrabă ne-ar trimite cu gândul la problemele psihice, ci feric

Un bloc va fi bine, Când toţi locuitorii lui Sunt deschişi la minte Şi trăiesc ca o mare familie. Dar ce te faci când n-ai Uşă de termopan la casa scării, Nici măcar una mai de-acătării Şi nici izolaţie exterioară n-ai, Decât pe ici - pe colo?! Iarna simţi cum nervos bate viforul, Fluieră prin balcon, pe la ferestre, Şi căldură acum e, acum nu mai e, Se pierde... Ce faci? Îţi spui că asta e?! Nu! Îţi aduni vecinii toţi la o şedinţă, Le arăţi că eşti de bună-credinţă, Le arăţi posibila problemă sau problemele Şi începeţi imediat să faceţi schimbările. Dacă nu toţi sunt de acord - se mai întâmplă – Tu mergi mai departe însă, Ocupă-te de-al tău apartament, Nu sta aşa, de parca-i locui Doar într-o grămadă de cărămizi Şi de ciment. Şi pas cu pas pui plăci de polistiren, Pui uşi, ferestre de termopan, Şi uite-aşa mai salvezi la facturi un ban, Confortul pe termen lung e un excelent plan. Prin urmare, cu-n apartament b