Claudia's Words

E noaptea în care s-a născut iubirea eternă Şi toate florile şi-au revărsat aroma puternică. Fericirea şi liniştea scrise în decor, Ne-au întâmpinat cu patos, triumfător. Mi-ai imprimat în suflet iubirea infinită Şi am ştiut că te iubesc şi sunt iubită. Ne-am ascultat dorinţele arzânde Şi le-am împlinit sub cerul pictat cu stele. Sub calda ta îmbrăţişare şi sub dulcele tău sărut, Pustiul şi durerea au îngenunchiat şi-apoi au dispărut. Nedespărţită de ochii tăi o zi şi-o noapte întreagă, Iubitule, eu ştiu, tu ştii - e o iubire eternă, nu oarbă. Gândul către tine niciodată nu l-am lăsat uitat... Parfumul roşu de toamnă nu a fost tot ce mi-ai dat. Nu am oprit nicicând iubirea sub clipele de dor Am adus zâmbetele şi tot ce e frumos. Mi-ai spus că vom da strălucire şi căldură nopţilor reci, Mi-ai spus că vei fi aici când mă trezesc. Îmbrăţişează-mă încă o dată şi cu drag cedez, Sărută-mă încă o dată ca să fiu sigură că nu visez, Iar eu îţ

Ochiul tău la mine se întoarce, Iar tu mă vezi cum te aştept Cu braţele larg deschise, Dorindu-mi să te strâng la piept. Arcul buzelor tale, O atingere a buzelor mele îmi cere... Sub cerul aglomerat De stele şi de stranii şoapte, Noi ne sărutăm sub un copac, Alunecându-ne cuvinte în tăcere. Pleoapele nu doresc să se închidă, Ne dăm mâinile şi plutim mut. Inima nu cunoaşte secetă... Te iubesc acut. Am spart şi am topit ceasul Într-un alt vis cu tine – alesul.

Mă trezesc respirând sacadat şi ies pe balcon în grabă. Îmi las plămânii învăluiţi î n mângâieri de vânt aspru -s ufletul îmi este oricum prea obosit de atâta rece provenit din sufletele închise ale multor oameni -  iar chipul  atins de fulgi de zăpadă îmi readuce o stare veche, deprimantă.  Să culeg o floare aş vrea – prilej de deconectare de la lume - dar câmpiile sunt demult adormite. Copacii îmi par himere şi mă întreb cum reuşesc să supravieţuiască gerului. Probabil copacii sunt mai puternici decât oamenii... Un abur mi se plimbă pe retină şi realizez că intru încă o dată în meandrele conştiinţei. Întrebările existenţiale mi-au ocupat gândurile de mic copil.  Atunci am simţit că sufletul meu nu îşi vrea trupul. Îl simţeam ca pe ceva distinct. Voiam să ies din mine, chiar dacă nu ştiam încotro s-o apuc.   Cutremuraţi mi-au fost primii ani şi mi-am dorit să fi avut alte gânduri atunci... În plâns mi-a fost fiinţa, căci timpul s-a jucat de multe ori cu mine. Partea lui mal

Nu m-am vrut întuneric, nu m-am vrut nici umbră. Sunt lumină, pentru că asta ştiu să fiu, vreau să fiu. Umbrele nu-mi plac. Sunt nehotărâte. Nu dezvăluie nici lumina, nici întunericul. Însă întunericului i-aş mai da o şansă... Iubesc noaptea, de la începutul ei – amurgul, până la sfârşitul ei – zorii. În amurg se naşte romantismul. Iar romantismul se intensifică cu fiecare treaptă ce duce spre şi mai întuneric. În noapte s-au născut cele mai multe poezii, cele mai frumoase texte. Şi-a m scris mult, cum nu mi-am imaginat vreodată...  În noapte am ştiut cel mai bine să îţi scriu versuri în roşu. Vara - la lumina lunii, iarna – la lumina blândă a lumânărilor. Tot atunci, am descoperit că d orul se dizolvă în scris, chiar dacă incomplet. Însă nu... nu şi iubirea. Urăsc şi iubesc noaptea în acelaşi timp atunci când te visez. Şi câte vise... Speram să fie adevărate, dar dimineaţa îmi dovedea că am avut încă un vis frumos cu tine, ce îmi lăsa un gust dulce, apoi îmi lăsa treptat ui

Fiecare cuvânt pleacă dintr-un gând... Iar paginilor albe le place a fi zugrăvite cu litere mici sau mari, lipite în cuvinte. Cărţi  proaspăt ieşite de sub  tipar aşteaptă o  nouă  atingere şi o pereche de ochi pentru a fi citite. Un cuvânt rece s-a falit ... S-a spart ca gheaţa pe pârtia infinită a minţii, regretând că a măsurat greşit distanţa şi întrebându-se dacă nu i-a fost trasă la sorţi viaţa. Un cuvânt cât un panda de gras A alunecat şi a căzut în nas. Nu s-a mai ridicat Căci greutatea nu l-a ajutat. Un cuvânt mai zglobiu s-a lăsat jucat Între mâini calde de copii de şcoală . Era tare amuzant... Nimeni nu putea să-l părăsească. Un cuvânt groaznic S-a ascuns într-un  sac . Prins printre boabe de nimic, Considera că nu merita ascultat. Un cuvânt plin de dragoste Şi-a jurat că nu o să mai aştepte. A îndrăznit să iasă din suflet Căci nu voia să mai sufere. Alte jocuri din cele 12 cuvinte găsim aici .

Vis alb-negru, colorat, Vis luminos sau întunecat, Vis în vis şi experienţe nebune Sau poate doar închipuiri, umbre. Vise repetate sau cam întârziate Vise ce par cumplit de adevărate, Dar visele în echilibru nu pot să le păstrez... Azi am un vis magic, mâine un coşmar parcă etern. Întrebări mă frământă la fiecare vis... Am sau nu ochiul închis? Cine poate să îmi spună dacă am văzut o altă lume? Şi oare chiar m-am întâlnit cu tine? Sau e doar o altă dorinţă ascunsă ce aşteaptă a fi ruptă din paharul cu vise mult prea multe?

După ore întregi de lectură, mi-am surprins brusc gândul la tine - ca şi cum te-aş fi uitat o eternitate - iar toate cărţile din jurul meu, nu mai prezentau un punct de interes. Priveam fix spre tabloul de pe perete, dar nu analizam tabloul în sine ci îmi imaginam cum orizontul se afişa în faţa mea şi aşteptam să apari. Dar gândurile duc departe... Îmi imaginam o seară de început de vară. Amândoi ne plimbam printr-o grădină plină de cireşi. Cireşele îmi păreau inimi, iar asta ne-a făcut să ne întrebăm dacă nu cumva ne aflăm pe un tărâm al iubirii. Ne jucam precum doi copii, alergând printre copaci, realizând că nu ne-a părăsit latura copilăroasă... Mă ascundeam de tine şi speram să nu mă prinzi, dar niciodată nu câştigam. Mă prindeai de fiecare dată, iar braţele tale mă cuprindeau ca un cerc şi îmi spuneai că nu mai am voie să ies; astfel, se dădea o adevărată luptă pentru mine, căci evadarea se dovedea dificilă. Şi tot jucându-ne, timpul trecea, iar soarele începea să îşi cheme

Soarele era stors de căldură si de raze... Trupurile se-ntorceau şi nu-nţelegeau neaşteptata moarte. O voce spartă se chinuia să se adune în cuvinte inteligibile, Iar un înger încerca să ajungă la lumină despărţind cerul cu aripile. O zeiţă îşi împletea părul imens în formă de frânghie Şi se agăţa de un nor plin de cenuşă ruginie. Dar cădea într-o mare neagră şi suspina... Cândva lumina lunii o  lua de mână,  o salva. Un măr putred stătea agăţat de o stea, Iar un om încă viu încerca să îl ia Dar pământul se mişca şi îi aluneca de sub picioare... Omul zbiera şi se întreba de ce oare... Umbrele se stingeau în alte umbre Şi-n alte mii de sunete lugubre. Timpul amar era blocat în toate sufletele Care şi-au pierdut surâsul, sentimentele. Misterul şi bizarul se auzeau de peste tot, Iar omul încerca acum să fie alergător. Era prea lipsit de speranţă, iar mintea nu-i mai făcea faţă. Omul şi-a dat seama că e legat doar de un fir de aţă…

Îmi duc chipul către cer, Dar soare nu-i, îi ger. Îmi duc chipul către pământ, Dar florile s-au stins, în vânt... Se-nfăţişează pe cerul închis o lună amară... E semn că urmează cumplita iarnă. Copacii sunt atât de goi şi par atât de singuri, Iar oamenii aleargă pe străzi uşor nesiguri. Mă plimb şi mă simt ieşită din peisaj... În inimă, mângâierea toamnei încă o mai am. E rece, dar gândul meu departe zboară, Către o altă lume mult mai caldă. O frunză galben-putreziu î mi aminteşte Că toamna a fost... nu mai este... Acea frunză rătăcită şi-amorţită, O ultimă urmă de toamnă purta lipită.

Fiind unul dintre cei mai buni arhitecţi din ţară, meseria l-a adus în pragul unui surmenaj fizic şi psihic, datorită solicitărilor nenumărate, a proiectelor laborioase. Thomas Hawke, ştia că doar o vacanţă undeva departe i-ar prinde bine, l-ar recrea, i-ar reda energia, pofta de viaţă. Şi s-a pus de acord că Franţa ar fi locul ideal. A doua zi dimineaţă, a pornit singur către aeroportul din Londra şi odată cu decolarea avionului a tras aer adânc în piept, apoi, golindu-şi plămânii, a gândit că trebuie să se debaraseze de tot ceea ce l-a obosit în ultima perioadă. Odată ajuns, s-a cazat la un hotel din centrul Parisului şi a plecat singur la plimbare. Oameni noi, obiceiuri noi, locuri noi. La un moment dat, a zărit un afiş mai îndrăzneţ, intens colorat. În seara respectivă, avea să se organizeze un mare carnaval. Niciodată nu mai participase la un astfel de eveniment şi ideea îi surâse. Nimeni nu avea să-l recunoască şi mai ales să îl judece, ştiind că o astfel de petrecere pre

Ne naştem şi murim. Cât trăim, ne adresăm o multitudine de întrebări. Şi multe întrebări nu au răspunsuri concrete. Şi ce fiinţă trecătoare este omul… Dispărem fizic. Şi totuşi, se mai poate pune problema dispariţiei? Singura certitudine pe care o avem, este aceea că ne amestecăm cu pământul. Chiar dacă ne lăsăm cenuşa purtată de vânt, ea tot se va aşeza pe pământ. Suntem una cu pământul. Aşadar, am putea concluziona că rămânem tot aici. Şi dacă avem şi această parte imaterială - sufletul, el unde merge? Pe unde călătoreşte? Către ce lumi necunoscute se avântă? Şi de ce ar vrea sufletul să se despartă de trup?    Şi o are chiar suntem răsplătiţi în funcţie de faptele noastre? Oare după moarte ne aşteaptă o aşa-zisă lume de dincolo, o lume mai bună, un ţinut numit Rai, unde găsim multă voie bună, fericire, iar la polul opus, un ţinut numit Iad? Şi de ce să aşteptăm fericirea din Rai, când o putem găsi aici, pe pământ? Să fie vorba despre o altfel de fericire? Dar nu ştim răspunsu

Sus, sunt nesfârşite stele Ce mă îndeamnă să ajung la ele, Iar luna e-mbrăcată în haina misterului În ochii mei - ai îndrăgostitului... Dar privind cu drag la lună, Încet - încet somnul mă fură, Iar pe tine te surprind Cum mă sorbi din priviri. Ceasul bate-n miez de noapte Şi visul este pe aproape. Noaptea şi-a închis ochiul demult Şi-mi las trupul pe-al tău trup. Percep muzica inimii tale Şi mâna ta m-acoperă încet. - E timpul să adorm, iubite! Ce linişte se lasă lângă tine...                 *** Eşti cald, Iar buzele îmi ard. Un sărut simt ca m-a atins... Nu vreau să cred că e un vis. Deschid ochii şi constat Că luna încă n-a plecat, Iar sărutul fierbinte tu mi l-ai dat. Mâinile încet le-am unit, În noapte noi ne-am iubit, Iar timpul s-a oprit.

Când ochii tăi se conectează cu ai mei, Mă-ntreb, chiar dacă poate n-am să ştiu... A câta oară ne privim, De când noi doi ne ştim? Şi dintr-atâţia ochi ce i-am privit, De ce la ai tăi eu m-am oprit? Dar în minte ţi-ai făcut un loc Şi-apoi, am înţeles că te iubesc cu foc. Lună de lună, anotimp după anotimp, Iubirea nu-i o amintire, nu-i un trecut timp. Între mine şi tine e o strânsă legătură... Îmi doresc să respirăm cât mai mult împreună. Prinsă în cercul ne-ntrerupt al iubirii, Mă bucur de cântecul bătăilor inimii. Îmi place tot ce-n viaţă nu-i trecător, Îmi place să te iubesc nemuritor.

Şi dac-ar fi să-ţi spun În câteva cuvinte gândul meu, Ai să observi că este unul bun: Te vreau lângă mine mereu! Şi dac-ai şti cât de mult te visez... Sunt nopţi şi zile, luni la rând. Ştii ce îmi doresc? Sărutul tău pe buze vibrând... Ce mult aş vrea acel sărut... Ce mult aş vrea să se îndeplinească... Şi dac-ar fi pentr-un minut, Eu ţi-aş şopti, emoţionată: încă o dată!

Îmi descalţ mintea de gândurile putrede şi privesc în oglindă, spunându-mi uşor timid:  Priveşte, ştii cine eşti şi ştii ce vrei! Genele arcuite dansau de sus în jos ca aripile unui fluture obosit. Încărcate de un praf greu - simbolizând vechimea - , am hotărât să le  scutur. Praful l-am donat vântului, căci el îl va putea duce cât mai departe de mine. Ochii au început să se limpezească... Excesiv de înceţoşati, ei nu au mai ştiut să vadă decât îngerul negru cu iluzii şi amintiri ce nu meritau amintite. Mi-am uitat aptitudinile, am uitat să mai trăiesc, mi-am uitat fiinţa. Şi cine îşi uită fiinţa, mai devreme sau mai târziu, tot se va întoarce la ceea ce este. Fiecare trebuie să urmeze cursul propriului drum. Şi dacă porneşti pe o altă cale, vei fi întors, până vei conştientiza care îţi este adevărata cale. Interesant sau nu, în tot acest timp tu ştiai care este, doar că ai evitat-o de nenumărate ori. Apoi, rămâi probabil cu regrete. Regrete referitoare la timpul pierdut, căc

I. Am fost şi sunt mereu cu tine Însă simt cum dispari din mine. Sunt aici, dar nu mă vezi... Nu cred că mă înţelegi. Sunt încă aici şi tot nu mă vezi... Sunt mii de cuvinte pe chipul meu. Ele strigă printre lacrimi de timp uscate În întunericul cu vise înnecate. Nu ştiu ce s-a întâmplat acum... Aş vrea să cred că nu s-a făcut totul scrum. Nu ştiu cât timp voi mai fi... Nici speranţa nu mai e aici. II. Mi-e teamă să mă-ntâlnesc cu o nouă speranţă, Căci dispare şi ia o bucată din a mea viaţă... Şi să mai sper? Spune-mi tu, cum aş mai putea, Când tăcerea ta îmi apasă inima? Spune-mi, cum aş mai putea să sper, Când am un prezent fără tine în el? Şi să mai sper? Speranţă, eu te-aş întâlni... Dar tu ştii doar a răni?! Sufletul îl amăgeşti uşor Cu o îmbrăţişare, cu un dulce fior. Şi să mai sper? Cum aş mai putea aşa pierdută, Când tu, speranţă, mă faci nefericită?

E noiembrie dimineata... Ce s-a schimbat in a mea viata?! Versurile vor sa iasa din gand Si nu-nteleg ce rost are sa le scriu. Dar multe nu mai inteleg, De cand nu mai zaresc luna pe cer. Candva imi spunea povesti, Imi transmitea ca ma iubesti. E prima noapte de noiembrie Si inc-o luna pana la decembrie. Mi-e dor de caldul octombrie, Mi-e dor de glasul tau, iubite. La fereastra acum stau si inspir Aerul cuprins de frig. Umbrele se sting, se topesc, Cand in camera ma intorc sa privesc. Dar n-am aflat ce s-a schimbat... Un gand tulbure nu m-a lasat. E o... neurastenie Intr-un vag noiembrie.

Am vrut iubire, dar nu am... Iubirea imi e doar cosmar, Durerea imi e dor amar, Inima mi-e arsa-n jar. Am vrut o iubire curata, Dar n-am avut decat o pata. Iubirea ce ti-am dat-o toata Nu a fost apreciata. Am avut curajul sa mai sper Ca tu ai sa ma iubesti etern. Dar degeaba mai cred ca ma iubesti, Tu nu ai sa te mai intorci. E prea tarziu sa ma mai vezi, E prea tarziu sa mai inveti. Niciodata n-ai sa te trezesti, Pentru ca tu in iubire nu crezi. N-ai ascultat ce-ti spun Si n-ai citit ce-ti scriu. A murit ce-am avut mai viu - Iubirea mea e in sicriu.

Ma arunc in frunzele toamnei.  Ma amestec cu ele, odihnindu-mi mintea si trupul. Ascult. E un neincetat sonor printre atatea frunze. Poate ca sunt vesele sau poate ca sunt triste si plang stiind ca vor muri la sfarsit de noiembrie. Simt. Simt mangaierea lor pe obrajii care imi ard de la atata soare. Simt imbratisarea lor si suspin. Ce-as fi vrut sa fie a ta... Privesc formele  si  miscarile frunzelor. Manipulate de vant, formeaza miscari haotice sau incearca sa atinga perfectiunea printr-un dans singuratic sau de grup. Dansul lor p arca ma introduce intr-un vis cu tine... Privesc culorile. Sunt atat de multe culori si incerc sa pictez in gand  o toamna in amurg  - n eaparat in amurg -  cu un verde trecut, galben plapand si aramiu rece si uscat. Privesc cerul.  L-am rugat sa duca norul acela alb in forma de inima, acolo unde te afli acum. Dupa ce va disparea norul - inima, l-am rugat sa iti reverse pe chip raza aceea portocalie, ca sa te incalzeasca. Astept linis