Claudia's Words

Lichid amar al inimii mele, te-am eliberat zgâriind cu unghiile carnea sub care ai crescut. Cu unghii mari, dar niciodată fioroase, căci sunt prinse într-o carne albă, sensibilă, cereasc ă . Inima-mi se află indubitabil în trezire şi-n aer e o notă caldă de iubire. Iubirea , realist vorbind, e-o salvare a inimilor în doi, dar numai contribuind la naşterea clipelor niciodat ă atinse de obturare şi de niciun fel de tracasare.   Vaporos , un alt lichid, se întrevede dulce, şi îmi şopteşte candid că vrea să mă sărute.

Înconjurată-i de-o ramă rotundă de lumină ce reflectă culori ca un curcubeu şi deasupră-i un cer sub formă de inimă îi trimite o stea - desert al cerului. Ea, la jos de cer, e-o fiinţă  ce se scaldă-n pârâu tăcută şi-şi aşteaptă amorul s-o ia de mână dar acum îşi trece pe mână şi pe sân firicele de apă şi timpu-i pare prea târziu. În minte -i cântă un cântec de dragoste chiar şi-n visul în care pluteşte pe iarbă cu-n coş de flori pe braţul alb încălzit de soarele slab. Sare înalt de pe-un picior pe altul, sărută buzele cerului, dar strigă o dorinţă doar în ea şi va rămâne în ea până când lumea se va termina.

Păşesc pe strada asta a nu ştiu câta oară. Am pasul grăbit, dar nu mă grăbesc nicăieri. Sau poate că inconştient ştiu că trece timpul şi mai am multe de făcut sau poate ştiu că vreau să prind un tren pierdut. Ce absurd! În primul rând, dacă este pierdut, rămâne pierdut, în al doilea rând, trenul nu merge pe stradă şi în al treilea rând, nici nu mă refeream la un tren fizic . Dacă am pierdut multe sau dacă am câştigat puţine... în fine, oricum ar fi, toate acestea nu mai contează pe treapta prezentului. Nu vreau să mă urc în primul tren, autobuz sau ce-o fi, deşi uneori asta pare o idee grozavă, cântă imprevizibilul introducând prin tălpi simţiri libere, descătuşate şi toată epiderma tresaltă la atingerea aerului uşor sălbatic. Vreau să mă plimb în mijlocul unei străzi mai puţin circulată şi chiar o fac acum, în timp ce spun, pe timp de noapte, cu Florence + the Machine în urechi, îmbrăcată în rochia de dantelă neagră, cu părul răvăşit, desculţă, pe asfaltul călduţ de la atingerea

Cu şoapta născută din plămânii universului îşi mângâia inima. În fiecare zi păşea alături de şoaptă căci îi dăruia zâmbete neatinse de praf, de rece, de sfâşiere. Inima ei nu mai simţea moartea. Această parte a vieţii a privit-o mereu cu ochi strânşi, cu coastele încordate - sugrumând inima - semne ale unor percepţii greşite, inoculate de timpuriu. Dar şoapta îi spuse clar că nu trebuie să-şi mai facă griji. Omul nu moare cu adevărat. Ultimul somn îi va fi diferit prin profunzime şi va pătrunde într-adevăr într-o altă dimensiune, puţin diferită faţă de cea de aici, dar se va simţi pe el însuşi, practic, va şti că trăieşte, se va conştientiza, va avea şi acolo clipe de viaţă. Va călători printre stele, va primi atingerea lor liniştind dorinţa vârfurilor degetelor, se va desfăta cu ele. Va simţi liniştea dată de muzica licăritului stelar. Va simţi că trupul nu are greutate. Va pluti şi va observa cum raza universului îi va străbate catifelat forma de trup căpătată pe pământ, pentr