Claudia's Words

Mai cade-o picătură în al vieţii val , mai trece-o oră, sunt şi eram. Descopăr o floare de rău, o smulg şi-o sugrum, dau foc la rădăcini, ucid un hău, privesc la fum. Îmi fac un colier din boabe de lumină, mi-l prind la gât lejer nu strâns ca o curea ori menghină. Lumina vreau să-mi fie aproape să mă îndrume ca un dascăl în timpuri cu negre şoapte şi să-mi aducă dulce, ca o trestie de zahăr. Mai topesc un cub de gheaţă pe tâmple nevinovate de hârtie , m-aş putea confrunta cu-o greaţă dar vreau limpede, vreau bine, vreau... viaţă. Întrebare nocturnă: Ca-ntr-un tabel să fie totul organizat? Nu prea cred... Nu mereu... Îmi mut gândul de la întrebare, dar degeaba, tot mai cade o picătură şi mai mare într-un pahar plin de ore contemplate.

Îl porţi frumos, sincer, graţios, pe chipul schiţat cu timp - şirag de ani. Îl porţi şi mai trist cu-n colţ tras, închis, fiindc-ai simţit în inimă un frig. Îl porţi aşa cum simţi fiindcă nu te poţi minţi, dar te rog, să-ţi aduci aminte în tristele momente să-l eliberezi şi trebuie să crezi că zâmbetul tău trimite ecou în oamenii ce-l văd şi rănile se-nchid. Zâmbeşte, încălzeşte, iubeşte, şi trece tot ce-i rece!

Nu pot să-ţi spun. Nu pot... Noaptea asta pare aşa încordată... De fapt nu noaptea, eu sunt încordată. Desigur, vreau ca totul să fie neîncordat , netulburat, dar în noaptea asta nu pot să-mi las gândurile, sentimentele care mă încearcă. Mi-am zis de multe ori că n-are rost să le mai ascult, nu pe acestea, dar nu reuşesc. De fiecare dată când nu reuşesc, parcă-s aruncată într-o mare agitată de pe-un vapor asemenea Titanicului, plutesc în derivă pe valuri, iar ele mă lovesc peste faţă şi-n toate locurile trupului meu trăit, de parcă le-am greşit cu ceva. Şi-n ce adâncuri mă scufund... Par a fi nişte nimfe care vin neiertător, trec prin uşa sufletului meu, mă atrag în lumea lor haotică, iar eu sunt atât de neputincioasă. Îmi tot spun că poate e bine să am parte şi de haos ca să aflu ordinea, liniştea, că altfel... n-are cum. Hmm... Eu nu mai sunt un copil . Am crescut. Mult. Şi-odată ce creşti, cunoşti. Cunoşti viaţa, ţi se arată în toată splendoarea ei; îţi conştientize

În ceainicul de pe masa cu-n teanc de cărţi, se contopesc arome de fructe de pădure. Torn în ceaşcă lichidul roşu-spălat, parfumat şi norişori de abur observ cum evadează către cer. Se înalţă din ce în ce mai invizibil - efectul efemerităţii lor. Contemplare. Din nou. Aburii, acum mai subţiri, ca de fum de ţigară, mă fac să mă gândesc la mişcare, la mersul gândurilor de fapt... Mă-ntreb cum aş putea să nu mai gândesc măcar o secundă. Să descopăr acel vid, acel... nimic. Dar până şi nimicul începe să-mi pară a fi ceva: poate tot un gând, poate o mişcare între stop şi start, o pregătire, dar e... ceva, ceva care există, doar că nu-i palpabil. În aşa-zisa tăcere am descoperit un glas... un glas al interiorului care-mi spune să mă-mbrac cu-n albastru. Un albastru luminos, născut undeva în univers din mii de particule de praf de stele, pe care trebuie să-l cresc în suflet... Nu, n-aş putea să nu gândesc. Nu-i niciodată linişte. Cine spune că ştie cum arată liniştea s

Dacă aş şti tot ce se întâmplă în haina viitoare a timpului meu ce-aş mai gândi în prezent?   Întrebările nu s-ar mai îngrămădi pe paginile cărţii mele vechi? S-ar opri? Ar pleca făcându-mi din mână şi eu aş privi tăcută? Dar dacă voi constata că fără întrebări lumea îmi va fi anostă, fără noimă? Dacă voi constata că îmi plăcea tot ce era încă nedesluşit? Dacă îmi va părea totul murind, şi voi obosi negândind? Oboseli de citit în tabel la Eddie . 

Un sistem de gândire sănătos va sta mereu în cel mai călduros pulover plus fes şi palton şi va patina nu ca o sanie , mereu la vale, ci-n sus, urcând mereu şi bine şi sigur; nu îşi va zdruncina ori zdrobi rădăcinile şi nici nu va auzi de spital, de-acel echipament alb , care nu neapărat că-nfioară, dar mai bine să nu fii pe-acolo, ci să te bucuri de şampanie şi artificii, de gândurile care nu-ţi sunt suplicii, alături de prieteni, de oameni buni care-au învăţat la fel ca tine că sistemul de gândire sănătos ţine, iar un sistem de gândire scorojit e o urgenţă , mai ceva ca o căzătură pe gheaţă !

Doamna asta încă face semn, Vrea să se mai odihnească Pe pământul ăsta vechi şi lasă Ca o a doua piele, Praf alb îngheţaţ. Şi încă pare a mai fi timp... Timp pe pământ, timp în mine, Ar fi timp şi de mai bine. Un bine în om sădit Indiferent că-i cald ori frig Aduce cel mai uman răsărit.