Claudia's Words

Cu buzele îi picta incolor forme duble, triple, parcă infinite. Ele deveneau incognoscibile după un timp... Dar gustul dorinţelor era mai puternic decât gustul ce-i rămăsese pe buze de la linguriţa de miere ce obişnuia să o ia în fiecare dimineaţă pe stomacul gol. Luna care se oglindea în iaz le aprindea chipurile ca nişte veioze în noapte. Stelele însă storceau prea puţină lumină pentru a mai fi observate. Luna era plină, îşi părăsise coarnele, dar evident, nu pentru totdeauna. Astăzi doar avea o altă stare. Starea lunii... Nu. Ei doi nu se mai puteau dezlipi din îmbrăţisări şi mângâieri când mai strânse, când mai largi, mai catifelate, precum eşarfa ei albastră pe care o aşeza astfel încât să-i acopere bine umerii bronzaţi. Şi, desigur, nu se mai puteau dezlipi din sărutări. Amândoi pluteau, iar plutirea era aproape indescriptibilă. Doar simţeau şi asta le era de ajuns. Ar fi vrut ca ea să-i mai cânte la pian Chopin sau orice îi dorea inima, dar numai să o mai vadă cum îşi m

O scară înălţam spre cer, căram în spate speranţe, urcam o întreagă noapte. Un arcaş săgeţi trimitea către sacra , inima mea, prin carnea macră . Sărac e omul şi gândul ce vrea  să se oprească atunci când dă de luptă. La cârma vieţii se împotmoleşte ca un caras în undiţă ori plasă şi nici măcar să evadeze nu încearcă. Dar crama interioară îmi era mai puternică decât săgeata, şi îmi continuam calea albastră. Prostie crasă din partea arcaşului...

Când am terminat de citit Păpuşile Cristinei Nemerovschi, reacţia imediată a fost tăcerea. Şi oare a fost cea mai potrivită stare pe care trebuia să o am după lectura acestei cărţi? Nu ştiu, poate că nici nu trebuia să mă întreb asta, dar îmi este greu să scriu aceste rânduri pe care le consider mult prea puţine, mult prea sărace, de parcă îmi fug cuvintele; se adună toate laolaltă, dar se împiedică la ieşire. A fost clar o experienţă inedită această carte. Plină de viaţă, presărată cu sentimente atât de complexe, de o reală importanţă,  Păpuşile dacă nu te schimbă, cel puţin te lasă să reflectezi, pentru că se observă acel ceva diferit, mai puţin întâlnit, nonconformist, acel ceva care nu te poate părăsi după ce termini de lecturat. Nu mi-am propus să povestesc în detaliu acţiunea cărţii, cel mai bine este de recomandat a se citi cartea, dar voi atinge succint acele părţi pe care le-am considerat pulsul cărţii. Dora, personaj prin prisma căruia sunt redate întâmplările, est

Picuri metal încins ca să-nchizi crăpătura unui gând - o şoaptă intrând. Păşeşti pe scări putrede, picioarele-ţi sunt pietre şi te aşezi pe o margine, privind cum îţi alunecă lumea. Gândul de azi este o gheară flămândă de neputinţă, în hohote vrea să te facă să plângi, dar totul ia o altă formă când din nou îţi aminteşti că trebuie să-l închizi  ignorând.

Nu mi-e peste putere să te iubesc, să te plantez bine în mine precum copacul din grădina de pe deal unde adesea contemplam. Nu mi-e peste putere să îţi spun că mai simt umbre indisolubile şi sper poate prea des, în reluare, la acea pată de culoare. Nu mi-e peste putere să trăiesc cu tine... Neputinţe, dureri, frumos, zâmbete, sunt părţi integrante din viaţă, se usucă si cad, revin si se înalţă. Nu mi-e peste putere să trăiesc cu tine-n mine ca un mare tot: TuEu. EuTu. Noi. Unu.