Claudia's Words

Fericirea este un moment - relativ scurt - dar se doreşte ca aceasta să facă parte din viaţa noastră cât mai mult posibil. Ea poate fi de lungă durată cu cât avem mai multe momente frumoase, fericite. Important de ştiut este faptul că momentele frumoase nu stau după noi, ci noi trebuie să le creem, să le activăm...  Însă nu de puţine ori, ne ocupăm mintea şi sufletul cu prea multe griji: unele adevărate, altele născocite, deloc importante, sau doar le amplificăm, fie ele adevărate sau nu, căzând în exagerări; dar aceste exagerări nu sunt evidente atunci, ci abia după ce am depăşit problemele. Nu ne dăm voie să fim fericiţi, gândurile ne stau, paradoxal, tot la probleme, cu toate că suntem prinşi în braţele fericirii. Apoi ne plângem că nu suntem fericiţi, că totul este în defavoarea noastră, că ne mistuie un foc la propriu. Adevărul este că atunci când avem momente de fericire, nu le trăim aşa cum ar trebui, nu le gustăm, nu profităm de ele din plin, ci aproape că nu le conştien

I se furişa pe tâmplă în jos, şoptindu-i cuvinte cu gust de soare şi parfum de atmosferă inopinată, apoi pe buzele ce au strigat ani la rând atingerea unei sărutări. El îşi ştia rolul: îi închidea orice gând perturbator, şi-i dăruia împlinirea dorinţelor mierii, cu promisiunea împlinirii şi în viitor. În schimb, el atât i-a cerut: cupa. Cupa cu linişte plină, căci primise doar stropi. S-au înfruptat din cuvintele inimii, şi împreună puteau atinge culmile cele mai înalte; nu credeau că au reuşit să pătrundă în mireasma târâmului crezut pierdut, de neconceput sau nemeritat. Şi-au creat clipe lipsite de furtună, dar tremurate sub efectul emoţiei dulci. Şi-au crescut clipele dorite, şi zile, luni şi ani, au lipit în interior, straturi peste straturi de lumină roşie. Şi-au potolit setea ochilor, privindu-se ore în şir, intens, desfăcând fiecare gând ascuns, cuprins de timiditate şi uitând că a fi este limitat, uitând că locul în care se aflau se schimbă inevitabil sub influenţa anotimp

Interiorul complex al fiinţei tale , mă străbate ca o rază , Îmi dăruieşte viziunea ta, prin pupila clară, neînfricată, Şi îmi înfăţişează o aripă - simbol al libertăţii, şi m ă încântă, Cu fiecare cuvânt ce poart ă o imagine, o simţire sau muzică, Sau cu mult aşteptatele secrete, şoptite în nopţile ilustre, Dar nicidecum uitate, ci pentru totdeauna păstrate, Căci tu pentru mine eşti... iubire. Cuvintele tale - fie reci, calde sau fierbinţi, Nasc în mine dorinţa naturală de a-ţi vorbi. În zi, în noapte, să te ascult, să te citesc, Face parte din ceea ce mult iubesc. Îţi aud răsuflările date de alb sau negru, Şi îţi simt mângâierile trandafirului viu. Suflet drag, să nu îţi doreşti să uiţi a iubi, Căci nici eu nu-mi doresc a simţi dureri, Pricinuite de eşuate iubiri. Cuvintele să ne fie balsamul zilnic al sufletelor, Mângâierile să ne fie aprinderi a dorinţelor, Tăcerea să ne fie dulcea meditaţie, Iar noaptea, prielnică creaţiei.

Aş vrea ca trupul să nu-şi abandoneze simţirea, Căci vreau să-ţi percep mereu căldura, inima, Să trăiesc cuvintele captivante, născute din pieptul şi mintea ta, Să stau lipită de tine, fericită, ascultându-ţi încă o dată filosofia. În discuţii interminabile să ne avântăm, până în inimaginabile adâncimi, Şi mâine să fie o prea frumoasă prelungire a zilei de azi. Şi când se vor desena pupile dilatate de somn, şi în colţ de ochi sclipiri, Să adormim vorbind despre frumoasele, magicele, marile iubiri. Undeva, în viitor, nu vreau să-ţi fiu himeră sau putredă amintire. Undeva, în viitor, eu voi scrie tot despre iubire, şi tot despre tine. În schimb, nu ştiu dacă voi avea mai mulţi oameni lângă mine, Dar m-aş bucura colosal dacă vei fi tot tu la braţul meu, Oferindu-mi aceleaşi atingeri trasate blând, fremătătoare în sufletul rozaceu.

Privesc pe fereastră şi constat că s-a stins ziua. Copacii dansează incoerent pe ritmul dansului de vânt, ce stârneşte totodată şi frunzele ciopârţite de mersul mult prea apăsat al sufletelor rătăcite... Văd chipuri crispate, cu ochi împrăştiaţi şi uscaţi, în a căror pupile se pot observa pereţi goi, reci şi negri, şi cum luna le înghiţea şi ultima picătură de strălucire, pentru că nu se străduiau să strălucească. Noaptea trecută am avut un coşmar în care se făcea că luna m-a sufocat în vis, iar tălpile mi le-a făcut reci ca dragostea moartă. A fost doar un vis sau a fost doar invidia lunii... Ce noapte interesantă şi ciudată! Îmi oferi o cupă cu vin sângeriu şi-mi spui că e lichidul amăgitor al dragostei.   Îţi dau dreptate, apoi sorb, dar cupa îmi alunecă... Cioburi. Praf de sticlă. Ochii mei coboară, iar rochia mea soarbe cu nesaţ pardoseala cu roşu spart - o formă de artă abstractă a servirii vinului. Aş picta imaginea, dar nu sunt cel mai priceput pictor, aşa că o înma

Praful aminteşte de mizeria umană în ochii unui căutător de sensuri... Da, mizeria aceea care se lipeşte de minţile oamenilor, căci este lăsată să se adune strat cu strat, an de an, apoi este lăsată să se întărescă, devenind piatră. Pietre seci sunt unii, în zadar atinşi de soare, căci nu sunt capabili de a simţi... nimic. Dacă ar avea pietrele conştiinţă ar mulţumi soarelui?! Dar asta e altă poveste, aşa că reformulez: dacă şi-ar aminti oamenii că există voinţa, ar mulţumi voinţei? O întrebare poate cam absurda... Oamenii? Poveşti triste, fericite, asemănătoare, şi totuşi unice, căci nimic nu e tras la indigo, nici măcar gemenii. Realitatea e îmbrăcată în gheaţă atunci când se zăresc şi se conştientizează zâmbetele, cuvintele false, sau altfel spus, atunci când se descoperă adevăratele feţe. Şi ai vrea atunci să nu le înţelegi, să nu le citeşti... Ar fi fost mai simplu, căci ce nu ştii, nu te doare. Şi astfel, când suntem siguri că ştim... nu mai ştim. Da, totul se dezvăluie dure