Claudia's Words

E noaptea în care s-a născut iubirea eternă Şi toate florile şi-au revărsat aroma puternică. Fericirea şi liniştea scrise în decor, Ne-au întâmpinat cu patos, triumfător. Mi-ai imprimat în suflet iubirea infinită Şi am ştiut că te iubesc şi sunt iubită. Ne-am ascultat dorinţele arzânde Şi le-am împlinit sub cerul pictat cu stele. Sub calda ta îmbrăţişare şi sub dulcele tău sărut, Pustiul şi durerea au îngenunchiat şi-apoi au dispărut. Nedespărţită de ochii tăi o zi şi-o noapte întreagă, Iubitule, eu ştiu, tu ştii - e o iubire eternă, nu oarbă. Gândul către tine niciodată nu l-am lăsat uitat... Parfumul roşu de toamnă nu a fost tot ce mi-ai dat. Nu am oprit nicicând iubirea sub clipele de dor Am adus zâmbetele şi tot ce e frumos. Mi-ai spus că vom da strălucire şi căldură nopţilor reci, Mi-ai spus că vei fi aici când mă trezesc. Îmbrăţişează-mă încă o dată şi cu drag cedez, Sărută-mă încă o dată ca să fiu sigură că nu visez, Iar eu îţ

Ochiul tău la mine se întoarce, Iar tu mă vezi cum te aştept Cu braţele larg deschise, Dorindu-mi să te strâng la piept. Arcul buzelor tale, O atingere a buzelor mele îmi cere... Sub cerul aglomerat De stele şi de stranii şoapte, Noi ne sărutăm sub un copac, Alunecându-ne cuvinte în tăcere. Pleoapele nu doresc să se închidă, Ne dăm mâinile şi plutim mut. Inima nu cunoaşte secetă... Te iubesc acut. Am spart şi am topit ceasul Într-un alt vis cu tine – alesul.

Mă trezesc respirând sacadat şi ies pe balcon în grabă. Îmi las plămânii învăluiţi î n mângâieri de vânt aspru -s ufletul îmi este oricum prea obosit de atâta rece provenit din sufletele închise ale multor oameni -  iar chipul  atins de fulgi de zăpadă îmi readuce o stare veche, deprimantă.  Să culeg o floare aş vrea – prilej de deconectare de la lume - dar câmpiile sunt demult adormite. Copacii îmi par himere şi mă întreb cum reuşesc să supravieţuiască gerului. Probabil copacii sunt mai puternici decât oamenii... Un abur mi se plimbă pe retină şi realizez că intru încă o dată în meandrele conştiinţei. Întrebările existenţiale mi-au ocupat gândurile de mic copil.  Atunci am simţit că sufletul meu nu îşi vrea trupul. Îl simţeam ca pe ceva distinct. Voiam să ies din mine, chiar dacă nu ştiam încotro s-o apuc.   Cutremuraţi mi-au fost primii ani şi mi-am dorit să fi avut alte gânduri atunci... În plâns mi-a fost fiinţa, căci timpul s-a jucat de multe ori cu mine. Partea lui mal

Nu m-am vrut întuneric, nu m-am vrut nici umbră. Sunt lumină, pentru că asta ştiu să fiu, vreau să fiu. Umbrele nu-mi plac. Sunt nehotărâte. Nu dezvăluie nici lumina, nici întunericul. Însă întunericului i-aş mai da o şansă... Iubesc noaptea, de la începutul ei – amurgul, până la sfârşitul ei – zorii. În amurg se naşte romantismul. Iar romantismul se intensifică cu fiecare treaptă ce duce spre şi mai întuneric. În noapte s-au născut cele mai multe poezii, cele mai frumoase texte. Şi-a m scris mult, cum nu mi-am imaginat vreodată...  În noapte am ştiut cel mai bine să îţi scriu versuri în roşu. Vara - la lumina lunii, iarna – la lumina blândă a lumânărilor. Tot atunci, am descoperit că d orul se dizolvă în scris, chiar dacă incomplet. Însă nu... nu şi iubirea. Urăsc şi iubesc noaptea în acelaşi timp atunci când te visez. Şi câte vise... Speram să fie adevărate, dar dimineaţa îmi dovedea că am avut încă un vis frumos cu tine, ce îmi lăsa un gust dulce, apoi îmi lăsa treptat ui

Fiecare cuvânt pleacă dintr-un gând... Iar paginilor albe le place a fi zugrăvite cu litere mici sau mari, lipite în cuvinte. Cărţi  proaspăt ieşite de sub  tipar aşteaptă o  nouă  atingere şi o pereche de ochi pentru a fi citite. Un cuvânt rece s-a falit ... S-a spart ca gheaţa pe pârtia infinită a minţii, regretând că a măsurat greşit distanţa şi întrebându-se dacă nu i-a fost trasă la sorţi viaţa. Un cuvânt cât un panda de gras A alunecat şi a căzut în nas. Nu s-a mai ridicat Căci greutatea nu l-a ajutat. Un cuvânt mai zglobiu s-a lăsat jucat Între mâini calde de copii de şcoală . Era tare amuzant... Nimeni nu putea să-l părăsească. Un cuvânt groaznic S-a ascuns într-un  sac . Prins printre boabe de nimic, Considera că nu merita ascultat. Un cuvânt plin de dragoste Şi-a jurat că nu o să mai aştepte. A îndrăznit să iasă din suflet Căci nu voia să mai sufere. Alte jocuri din cele 12 cuvinte găsim aici .

Vis alb-negru, colorat, Vis luminos sau întunecat, Vis în vis şi experienţe nebune Sau poate doar închipuiri, umbre. Vise repetate sau cam întârziate Vise ce par cumplit de adevărate, Dar visele în echilibru nu pot să le păstrez... Azi am un vis magic, mâine un coşmar parcă etern. Întrebări mă frământă la fiecare vis... Am sau nu ochiul închis? Cine poate să îmi spună dacă am văzut o altă lume? Şi oare chiar m-am întâlnit cu tine? Sau e doar o altă dorinţă ascunsă ce aşteaptă a fi ruptă din paharul cu vise mult prea multe?

După ore întregi de lectură, mi-am surprins brusc gândul la tine - ca şi cum te-aş fi uitat o eternitate - iar toate cărţile din jurul meu, nu mai prezentau un punct de interes. Priveam fix spre tabloul de pe perete, dar nu analizam tabloul în sine ci îmi imaginam cum orizontul se afişa în faţa mea şi aşteptam să apari. Dar gândurile duc departe... Îmi imaginam o seară de început de vară. Amândoi ne plimbam printr-o grădină plină de cireşi. Cireşele îmi păreau inimi, iar asta ne-a făcut să ne întrebăm dacă nu cumva ne aflăm pe un tărâm al iubirii. Ne jucam precum doi copii, alergând printre copaci, realizând că nu ne-a părăsit latura copilăroasă... Mă ascundeam de tine şi speram să nu mă prinzi, dar niciodată nu câştigam. Mă prindeai de fiecare dată, iar braţele tale mă cuprindeau ca un cerc şi îmi spuneai că nu mai am voie să ies; astfel, se dădea o adevărată luptă pentru mine, căci evadarea se dovedea dificilă. Şi tot jucându-ne, timpul trecea, iar soarele începea să îşi cheme

Soarele era stors de căldură si de raze... Trupurile se-ntorceau şi nu-nţelegeau neaşteptata moarte. O voce spartă se chinuia să se adune în cuvinte inteligibile, Iar un înger încerca să ajungă la lumină despărţind cerul cu aripile. O zeiţă îşi împletea părul imens în formă de frânghie Şi se agăţa de un nor plin de cenuşă ruginie. Dar cădea într-o mare neagră şi suspina... Cândva lumina lunii o  lua de mână,  o salva. Un măr putred stătea agăţat de o stea, Iar un om încă viu încerca să îl ia Dar pământul se mişca şi îi aluneca de sub picioare... Omul zbiera şi se întreba de ce oare... Umbrele se stingeau în alte umbre Şi-n alte mii de sunete lugubre. Timpul amar era blocat în toate sufletele Care şi-au pierdut surâsul, sentimentele. Misterul şi bizarul se auzeau de peste tot, Iar omul încerca acum să fie alergător. Era prea lipsit de speranţă, iar mintea nu-i mai făcea faţă. Omul şi-a dat seama că e legat doar de un fir de aţă…

Îmi duc chipul către cer, Dar soare nu-i, îi ger. Îmi duc chipul către pământ, Dar florile s-au stins, în vânt... Se-nfăţişează pe cerul închis o lună amară... E semn că urmează cumplita iarnă. Copacii sunt atât de goi şi par atât de singuri, Iar oamenii aleargă pe străzi uşor nesiguri. Mă plimb şi mă simt ieşită din peisaj... În inimă, mângâierea toamnei încă o mai am. E rece, dar gândul meu departe zboară, Către o altă lume mult mai caldă. O frunză galben-putreziu î mi aminteşte Că toamna a fost... nu mai este... Acea frunză rătăcită şi-amorţită, O ultimă urmă de toamnă purta lipită.