Nu mi-am dorit viaţa

Mă trezesc respirând sacadat şi ies pe balcon în grabă. Îmi las plămânii învăluiţi în mângâieri de vânt aspru -sufletul îmi este oricum prea obosit de atâta rece provenit din sufletele închise ale multor oameni - iar chipul atins de fulgi de zăpadă îmi readuce o stare veche, deprimantă.

 Să culeg o floare aş vrea – prilej de deconectare de la lume - dar câmpiile sunt demult adormite. Copacii îmi par himere şi mă întreb cum reuşesc să supravieţuiască gerului. Probabil copacii sunt mai puternici decât oamenii...

Un abur mi se plimbă pe retină şi realizez că intru încă o dată în meandrele conştiinţei. Întrebările existenţiale mi-au ocupat gândurile de mic copil. Atunci am simţit că sufletul meu nu îşi vrea trupul. Îl simţeam ca pe ceva distinct. Voiam să ies din mine, chiar dacă nu ştiam încotro s-o apuc. Cutremuraţi mi-au fost primii ani şi mi-am dorit să fi avut alte gânduri atunci...

În plâns mi-a fost fiinţa, căci timpul s-a jucat de multe ori cu mine. Partea lui malefică m-a lovit, dar am avut speranţa că binele va apărea. Ştiam că binele va putea şterge maleficul cu aura lui lucitoare, purificându-mi timpul. Dar timpul este inamicul numarul 1 al omului  şi cum el este limitat, nu vreau să am regrete atunci când moartea mă va anunţa că trebuie să părăsesc acest plan. Şi să plec de aici cu regrete, ar fi mult mai trist şi mult mai dureros decât moartea în sine.

Nu sunt un zid. De mine nu te vei lovi, pentru că nu mă vei observa uşor. Timpul mi-a dovedit că sunt aproape transparentă. Nu sunt un zid, căci nu sunt de piatră. Doar cuprinde-mi mâna sau îmbrăţişează-mă şi te vei convinge. Sau poate îţi va părea mai simplu să mă asculţi cum îţi vorbesc, dacă bineînţeles eşti interesat.

Dragă cititorule, eu nu mi-am dorit viaţa. Nu a fost alegerea mea. Unii spun că viaţa este cel mai frumos dar, altii, că e coşmar. Eu nu sunt de acord cu niciuna dintre aceste păreri. Şi chiar dacă viaţa nu a fost dorinţa mea, am încercat să mă cunosc, am încercat să aduc acel ceva propriei mele vieţi, am încercat să aduc tot ce mă reprezintă. Şi cum altfel ar veni fericirea... cum altfel să îţi iubeşti viaţa?! Adevărul este că viaţa trebuie modelată. Dar nu oricum, ci aşa cum ne dorim.

Nu cititorule, nu mi-am dorit viaţa, însă a trebuit să devenim cumva prietene, măcar bune dacă nu foarte bune. Dar iată-mă încă aici, printre oameni – mai mult sau mai puţin - alunecând printre aceste cuvinte care parcă nu au niciun sens, alunecând printre nori plumburii, alunecând în fiecare toamnă printre frunze de culori calde, privind haotic fiecare chip, aşteptându-mi amorul. Sunt doar un om care luptă pentru o viaţă mai senină. Îmi doresc linişte, iubire, un suflet căruia să-i povestesc sau să-i scriu tot ce simt până a doua zi dimineaţă...

Prieten bun, de mă vei citi, află visul meu: hai să ne suspendăm singurătatea atât cât vom putea şi hai să creăm împreună, cu mîinile şi cu sufletele noastre fericirea. Dând naştere picăturilor de fericire, poate - cine ştie - dacă vom aduna şi mai multe, vom ajunge să atingem apogeul fericirii. Şi astfel, poate voi iubi mai mult viaţa... viaţa pe care nu mi-am dorit-o.