Praful

Praful aminteşte de mizeria umană în ochii unui căutător de sensuri... Da, mizeria aceea care se lipeşte de minţile oamenilor, căci este lăsată să se adune strat cu strat, an de an, apoi este lăsată să se întărescă, devenind piatră. Pietre seci sunt unii, în zadar atinşi de soare, căci nu sunt capabili de a simţi... nimic. Dacă ar avea pietrele conştiinţă ar mulţumi soarelui?! Dar asta e altă poveste, aşa că reformulez: dacă şi-ar aminti oamenii că există voinţa, ar mulţumi voinţei? O întrebare poate cam absurda...

Oamenii? Poveşti triste, fericite, asemănătoare, şi totuşi unice, căci nimic nu e tras la indigo, nici măcar gemenii. Realitatea e îmbrăcată în gheaţă atunci când se zăresc şi se conştientizează zâmbetele, cuvintele false, sau altfel spus, atunci când se descoperă adevăratele feţe. Şi ai vrea atunci să nu le înţelegi, să nu le citeşti... Ar fi fost mai simplu, căci ce nu ştii, nu te doare. Şi astfel, când suntem siguri că ştim... nu mai ştim. Da, totul se dezvăluie dureros cu următorul pas greşit.

Când realitatea pe care nu vrem s-o vedem, se vede clar în oglinda descoperită a ochilor, brusc, loc de speranţă nu prea mai există - parcă nici speranţa nu mai speră. Poate după oglindă ea poate fi găsită, răscolind trecutul, descoperind problema, rezolvând-o şi activând speranţa. Poate... Dar mulţi au căutat prea mult şi s-au blocat, căci au plecat cu totul, uitând să instaleze bare de protecţie. E destul de riscant...

Până la urmă suntem singuri. Căutăm oameni, speranţe, şi voit sau nu, mai devreme sau mai târziu, se sparg oglinzile; ne trezim singuri - nu e mereu ceva rău în asta - şi nu că nu am fi ştiut că în esenţă suntem, dar în unele contexte conştientizăm singurătatea din plin, căci năvăleşte, ne calcă în picioare. Şi dorim uitarea, măcar un pic - acel moment de linişte - aşa cum poate s-a întâmplat săptămâna ce tocmai a trecut. Dar ghinion, astăzi nu a fost ziua cea mai bună, astăzi singurătatea se simte cât pentru toată săptămână. Ghici a cui o fi vina...

Omule, nu te strădui să-mi vorbeşti, pentru că se pierde şi ultima speranţă pe care o ai, se îngroaşă praful aducând ceva în plus, şi mă tem că apoi imaginea ta va fi din ce în ce mai greu de uitat, căci şi eu uit greu oamenii. Dacă vei povesti, îţi vei extinde realitatea trecută, şi o vei percepe ca fiind prezentă, vie, te vei aventura în trecut nepregătit, şi mă tem să nu păţeşti ceea ce au păţit mulţi. Deci nu... doar ascultă ce mai am de spus.

Ştiu cine e lângă tine... Eşti pierdut în recele ei, căci e perpetuă în viaţa ta. Este ea, realitatea sumbră, costumată într-un demon care-ţi suge energia pozitivă; asta pentru că o vezi că te bântuie doar în negru, şi nu poţi fi capabil să vezi că este înconjurată de culori calde. Vezi, ştiu răspunsul... Cazi, omule, cazi... E firesc, dar până la un moment dat, pentru că ai nevoie de o zi senină. Ai nevoie de o zi în care să-ţi faci toate plăcerile dorite sau măcar una, cea mai profundă, cea mai înflăcărată, cea la care ai visat poate zeci de ani. Ai nevoie de o astfel de zi pentru ca mai apoi să ai curaj să naşti şi altele, îmbogăţindu-ţi viaţa cu frumos. Hai, curăţă praful, pentru că există voinţa!