Eşuarea Iubirii

I se furişa pe tâmplă în jos, şoptindu-i cuvinte cu gust de soare şi parfum de atmosferă inopinată, apoi pe buzele ce au strigat ani la rând atingerea unei sărutări. El îşi ştia rolul: îi închidea orice gând perturbator, şi-i dăruia împlinirea dorinţelor mierii, cu promisiunea împlinirii şi în viitor. În schimb, el atât i-a cerut: cupa. Cupa cu linişte plină, căci primise doar stropi.

S-au înfruptat din cuvintele inimii, şi împreună puteau atinge culmile cele mai înalte; nu credeau că au reuşit să pătrundă în mireasma târâmului crezut pierdut, de neconceput sau nemeritat. Şi-au creat clipe lipsite de furtună, dar tremurate sub efectul emoţiei dulci. Şi-au crescut clipele dorite, şi zile, luni şi ani, au lipit în interior, straturi peste straturi de lumină roşie. Şi-au potolit setea ochilor, privindu-se ore în şir, intens, desfăcând fiecare gând ascuns, cuprins de timiditate şi uitând că a fi este limitat, uitând că locul în care se aflau se schimbă inevitabil sub influenţa anotimpurilor, a nopţilor şi a zilelor. S-au scăldat în îmbrăţişări, pe fundaluri de amurg violaceu fierbinte şi s-au iubit dăruindu-şi felurite bucurii, şi tot ce era definit ca fiind frumos. Erau ca nişte păsări, şi au învăţaţ împreună să zboare. Erau începători în a trăi, în a visa, în a iubi în doi, dar reuşeau.

Machiajul i s-a întins. Şiroaie de negru sărat îi înconjurau strâns chipul. Îi era rău. Îi era teamă. Îi era frig. Scrijelea pământul cu unghiile care i-au devenit cuţite, blestemându-l, căci a fost făcută din el fără voie. Stătea cu braţele reci, căzute pe lângă corp, meditând, şi dacă cineva ar fi pătruns în mintea ei, i-ar fi putut atinge, simţi şi asculta gândurile triste, date de realitatea nefavorabilă inimii. Buzele i-au amorţit de mult, în tăcerea cuprinsă de aflicţiune. S-a ascuns de lume, căci începuse să îi dăruiască din ce în ce mai mult întuneric. În jur existau litere - literele sufletului său, dar timpul i le-a ars. I-au fost arse şi amurgul, şi speranţa, şi atingerea în doi, iubirea.

Modul în care a aflat că a dispărut, ca o pasăre plecată către un loc neaflat, fără adresă, fără dreptul de a primi un răspuns, i-a venit ca un bolovan peste inima ce în continuare pe el îl purta, suscitându-i răni şi degradare. Îşi strigase amorul îndreptându-şi mâinile către cer, dar în van. Flash-uri derulau în mintea sa, reprezentând în final doruri. Îi era dor de el, cuvântul lipit definitiv în cartea inimii. Îi era dor de dimineţile în care soarele le lumina sfârşitul visului. Îi era dor să mai fie trezită din fiecare nocturn coşmar, primind afecţiune şi protecţie. Dar astăzi nu mai primise nimic, căci iubirea eşuase, paradoxal, în plină frumuseţe. O fi frica de a sta sau poate iubirea ajunsă la saturaţie?!!