Păpuşile

Când am terminat de citit Păpuşile Cristinei Nemerovschi, reacţia imediată a fost tăcerea. Şi oare a fost cea mai potrivită stare pe care trebuia să o am după lectura acestei cărţi? Nu ştiu, poate că nici nu trebuia să mă întreb asta, dar îmi este greu să scriu aceste rânduri pe care le consider mult prea puţine, mult prea sărace, de parcă îmi fug cuvintele; se adună toate laolaltă, dar se împiedică la ieşire.

A fost clar o experienţă inedită această carte. Plină de viaţă, presărată cu sentimente atât de complexe, de o reală importanţă, Păpuşile dacă nu te schimbă, cel puţin te lasă să reflectezi, pentru că se observă acel ceva diferit, mai puţin întâlnit, nonconformist, acel ceva care nu te poate părăsi după ce termini de lecturat.

Nu mi-am propus să povestesc în detaliu acţiunea cărţii, cel mai bine este de recomandat a se citi cartea, dar voi atinge succint acele părţi pe care le-am considerat pulsul cărţii.

Dora, personaj prin prisma căruia sunt redate întâmplările, este măcinată nu numai de gândul că mama sa, Eva, nu se va mai întoarce, alegând o altă cale a vieţii, dispărând fără a-i spune nimic, pe când avea doar 11 ani, ci şi de gestul la fel de neaşteptat şi uşor bizar, din seara precedentă, prin care aceasta îşi arăta afecţiunea maternă, moment pe care Dora avea să-l denumească The Kiss. Acest moment este unul cheie, pare a fi prevestitor, pare a fi modalitatea prin care mama sa îi comunica faptul că o va aştepta un viitor plin de iubire în lipsa ei, şi nu numai, va avea parte de o iubire excepţională, totalmente de sorginte feminină.

Luna are cam aceeaşi poveste de viaţă cu a Dorei, tot la aceeaşi vârstă i se întâmplă un eveniment crucial, o femeie cu părul verde îi ghiceşte în palmă, şi ceea ce află, chiar dacă mai rămase o parte îmbrăcată în mister, îi schimbă perspectiva asupra vieţii. Dar similarităţile nu se opresc aici...

Dora şi Luna, Luna şi Dora, Lunadora, Doraluna, nu întâmplător scrise astfel numele lor, se întâlnesc la mare, la sfârşitul lui aprilie 2011, moment care dă startul aventurii lor. Sunt personaje puternice, carismatice, care trăiesc la unison, sunt făcute una pentru cealaltă, sunt acel Unu bine sudat. Fiind evidentă legătura lor, în ciuda prejudecăţilor majorităţii, ele rămân ele însele şi trăiesc ca şi cum fiecare zi ar fi ultima de pe pământ. Da, sunt făcute una pentru cealaltă şi iubirea lor are un sens, iubirea lor vindecă, iubirea lor e pură, iubirea lor devine un fel de epicentru în care se învârte restul lumii.

Pentru Dora, Luna este magnetică şi misterioasă precum luna de pe cer, este fiinţa pentru care şi-ar da şi viaţa, însă când ajunge la un punct limită - limita dintre viaţă şi moarte sau chiar limita dintre iubire şi moarte - din acel august 2014, rămâne oarecum dezamăgită de propria persoană, de acţiunile ei din situaţia tragică care viza sufletul ei pereche, rămâne cu o multitudine de întrebări care o urmăresc neîncetat şi realizează introspecţii peste introspecţii sperând să atingă braţele katharsisului. Reuşeşte sau nu reuşeşte? Sau mai bine spus, vrea sau nu vrea?

Şi ca în loc de încheiere, deşi nu cred că ar fi cuvântul cel mai potrivit în acest context, voi spune că uneori te întrebi ce-ar mai fi de trăit, crezi că le ştii pe toate, dar Păpuşile îţi arată un univers de trăiri şi multe dintre ele le întâlneşti atunci poate pentru prima dată, şi încă nu reuşeşti să le înţelegi pe deplin, pentru că îţi trebuie mai mult timp să le împleteşti, să le despleteşti, să le aşezi, să le învârţi, sau poate că nu vei ajunge vreodată să le înţelegi decât trăindu-le pe propria piele...