Spiritul Chema Acalmii

Singurătăţi, singurătăţi,

Agonii, agonii,

Răceli, răceli,

Şi alte simptomatologii...

Piesele din jur se micşorau, parcă nu se mai potriveau,

Iar ochii tăi confuzi, puful salcâmilor ce dansa alene, priveau.

Parcul în care te aflai se cufunda în îmbrăţişarea, în sunetul frigului,

Şi atmosfera era acompaniată de voci îndepărtate şi apropiate ale sufletelor.

Nu mai suportai să fii singur, strângeai la piept doar aerul,

Voiai să pleci, dar ceva te imobiliza şi traversai străzi cu privirea şi cu gândul.

Într-un târziu, te-ai ridicat şi ai plecat, ploaia parcă te-a citit şi te-a ajutat,

A început să plângă peste lacrima ce ţi se prelingea din colţul ochiului întristat.

Spre seară, stăteai cu ochii închişi, dar nu ţi-ai mai putut aduce somnul.

Printre lumini şi umbre cu parfum de ploaie, distingeai doar roşul şi negrul,

Şi atunci, senzaţia că un vis s-a mai închis puţin câte puţin

Se intensifica, şi ţi se forma teama de ce va putea de mâine veni.

Lumini sau umbre, nu mai ştiai ce-i bun,

Dar frumosul şi urâtul ele îl compun.

În ochii tăi, prin beznă şi pustiu, lumini şi raze colorate de flori,

Erau cugetări, căci voiai răspunsuri, dar se blocau în aşteptări,

Şi totul era cuprins într-o pătură groasă de ceaţă, de întrebări.

Singurătăţi, singurătăţi,

Agonii, agonii,

Răceli, răceli,

Şi alte simptomatologii,

Iar spiritul tău în agitaţii chema acalmii...