Şoapte Stinse

Luna s-a stins la marginea cerului, iar odată cu ea – şi cărbunele care ardea mocnit în mine. Am vărsat cărbunele stins din mine şi am colorat visul incolor, începând din momentul în care am ştiut că nu te aştept în van. M-am încălzit cu apusul mai mult ascuns şi-ncet am observat că a mai trecut un minut, o oră din viaţa prea puţin cunoscută – a mai trecut un gând către tine prin mine, ca un impuls electric printr-un telefon plin de dorinţă.

Eu nu mă tem şi nu te teme nici tu, ce nu cunoaştem nu ne poate răni şi chiar dacă viitorul rămâne o enigmă, noi suntem certitudinea. Îmi vând visele pentru o secundă de realitate şi oricât de multe aş vinde, când te privesc, am şi mai multe. Iar fiecare secundă cu tine pare un infinit în sine, un univers microscopic în care fiecare celulă din mine tânjeşte după tine. Însă nu te îngrijora, nu voi dezvolta dependenţa de tine – există deja, aşa cum Luna are nevoie de Soare pentru a străluci.

Dacă ai şti cât de mult mi-am dorit să ne îmbrăţisăm buzele, încet, punând timpul în aşteptare şi creând foşnetul sentimentului exaltat... Dacă ai şti cât de mult te-am aşteptat şi cât de mult te-am dorit... Toamnă după toamnă am sperat să apari. De aceea mi-a fost uşor să îţi răspund chemării, să te recunosc, căci şi tu mă căutai neîncetat printre frunze, printre raze de amurg, printre mulţi ochi străini. Toamna încă mai deapănă poveşti despre noi şi ne ascunde paşii în frunzele ei, indiferent dacă sunt reci şi uscate ori calde şi revene.

Acum pot să te respir... geană cu geană, parte cu parte, literă cu literă. Oftatul duios se impregnează fin în pielea noastră, ca efectul iubirii din noi, a conştientizării existenţei noastre singulare, a realului contopit sau a visului împlinit în doi. Îmi place să îţi privesc pupilele – oglinda sufletului tău – şi să îţi mângâi fruntea purtătoare de gânduri vechi şi noi. Îmi place să mă ţin de mâna ta, plimbându-mă ca o pasăre pe cerul tău cu nori plini de poveşti nemuritoare, până la inima ta mare.

Îmi plac literele tale roşii. Mi le imprimi definitiv în inimă şi îmi doresc să nu le ştergi niciodată, să nu le schimbi sensul, să nu le schimbi culoarea, căci da, alături de tine am cunoscut sudarea inimilor şi tăcerea vorbitoare. Îmi place să îţi scriu, cu litere necuprinse de pată, dar cuprinse de timiditate – reminiscenţa personalităţii mele introverte – conturând cu grijă simţirile mele, până când însăşi paginile află ceea ce scriu şi îţi vorbesc mai departe, în locul meu.

Nu, nu mă tem să te iubesc şi încă o dată îţi spun să nu te temi nici tu. Te voi păzi de umbre şi de şoapte negre şi voi opri iarna să îţi amorţească simţirile, transformând-o în vară caldă. Vreau să simţi doar căldura iubirii şi fiecare toamnă să ne regăsească împreună, adăugând alte 365 poveşti cărţii noastre din frunze ruginite. Noi o vom aştepta cu frenezia inimilor noastre sudate fremătând precum pădurile în bătaia vântului. Iar când soarele va apune şi Luna ne va desfăta cu razele ei argintii, noi ne vom adăposti la umbra timpului în aşteptare şi ne vom iubi cu şoapte stinse pe buzele noastre arse...

Autori: Claudia şi Tibi