Când întregul nu mai este întreg

Cuvintele au dispărut, au ars până la ultima literă, iar cenuşa lor a zburat peste tot şi nicăieri, căci omul s-a pierdut. Omul ştia să respire, ştia să caute şi să aducă dulceaţa vorbelor şi tot ce e frumos în viaţa lui, iar inima lui cunoştea legătura cu inimile multor oameni.

Prezentul s-a zdruncinat; are un iz de incertitudine, de încâlceală existenţială. Omul care ieri s-a bucurat intens, azi s-a degradat prea uşor la întâlnirea unei clipe înmuiată în negru, precum floarea colorată şi vie la suflul unui îngheţ. Vulnerabile îi sunt uneori sentimentele... Prea fragil...

Rănile i s-au adâncit în dansul vieţii, mult, mult prea uşor; a uitat să le trateze şi s-au redeschis. Dintr-o dată, totul îi pare mai greu sub presiunea tălpii vieţii, iar inima îi este mai singură ca niciodată atunci când se lasă noaptea. Gândurile i se multiplică, iar el aleargă într-un sens haotic, căzând în prăpastia nimicului, spunându-şi că este incapabil de a găsi ieşirea - luminiţa de la capătul tunelului...

Şi într-un final, gândurile par că se trezesc, se limpezesc. Durerea se diminuează, ritmul cardiac se stabilizează şi omul porneşte din nou la drum. Dar pe care drum? Poate va porni pe un drum prielnic, demonstrând că şi-a învăţat lecţia, aducând în viaţa lui forme liniştite, schimbarea, vindecarea sau poate va continua pe acelaşi drum cu amintiri vechi şi pline de rugină, reîntâlnindu-se cu tot ce a trăit. Degeaba se va răzbuna pe ele - îi va intra în ochi zgura, iar durerea i se va dubla. Acesta este momentul în care omul crede că viaţa îi este blestemată, că asta îi este soarta. El nu vrea să înţeleagă faptul că întregul nu mai este întreg din pricina lui. Poate data viitoare va înţelege, când va ieşi din faza de negare şi respingere şi va accepta să vadă, să acţioneze, căci nimic nu e imposibil.