Privirea

Nu am uitat acea privire,

Cu acei ochi fara de sclipire,

Ce am citit in ei ca dintr-o carte,

O poveste despre inimi uitate.

Nu am uitat acea privire,

In ea un univers trist am vazut,

Tu purtai acea soapta

Despre un amar trecut.

Privindu-te, m-am intrebat,

Ce se intampla cu lumea,

De-ajungi sa fii trist si indurerat,

Ignorat, jignit si poate chiar blamat.

Unde mai este fericirea?

Unde mai este armonia?

Sinceritatea, bunatatea si iubirea?

Dar intr-o zi, privirea ta,

M-a surprins de-a binelea!

Se citea in privire,

Acel licar, spunandu-mi ca e numit - iubire.

Si indiferent a cui fusese vina,

Tu sigur intalnisei fericirea.

Culori mereu vii in ochii tai,

Sclipiri calde – sunt vapai,

Iar mai tarziu am inteles,

Ca sclipirea din privire,

Era datorita mie.

Si nu stiam ce oare am facut,

De ma iubeai asa de mult,

Dar tu mi-ai spus ca n-am plecat

In momentele cand erai trist si suparat.

Mi-ai spus ca toti te-au parasit,

Si viata parca nu te-a dorit,

Si nu credeai ca mai poate exista,

Cineva care sa vrea sa stea,

Sa se opreasca in viata ta.

Si am ajuns si eu sa te iubesc,

Si apoi am inteles,

Ca un suflet trist si parasit,

Poate ascunde o iubire de neoprit.

Iar acum privirea ta,

Imi picteaza in suflet dragostea,

Imi daruieste dulci fiori,

Si parfumul de nu – ma – uita

Asemeni acelei flori.