Apusul

Marea era agitata. Valurile urlau, se izbeau, luand forme efemere, iar nisipul dansa cu vantul. Soarele portocaliu inca se mai privea in mare. Doar asa cunoscuse cum este sa fii orbit, privind in oglinda marii si din cauza aceasta, toata ziua parca se razbuna pe nisip, tintindu-l cu foc.

Desi seara se asternuse, multimea de oameni nu se lasa plecata usor. Era vara, iar caldura avea sa se domoleasca abia de acum incolo, prilej bun pentru ei de a-si prelungi sederea. Insa prin multime, se afla si o fiinta slaba, zvelta, cu o piele foarte alba. Nu-i placea soarele, ar fi doborat-o la cat de firava era  si prefera sa se plimbe pe malul marii doar la apus. Avand mereu o expresie meditativa, se plimba linistita si privea in largul marii, parca asteptand pe cineva sau ceva. Ii placea sa mediteze. La inceput voia sa inteleaga cine este. Intre timp aflase, se intelesese pe sine, dar crescand, intrebarile ei se inmulteau si dorea sa inteleaga viata si – desigur – oamenii.

Observase ca totu-i efemer, ca totu-i sortit pieirii si stia ca intr-o zi isi va lua ramas bun de la lume, dar nu dorea sa paraseasca scena vietii fara sa aiba pe cineva alaturi. Isi dorea, asa cum fiecare om isi doreste si viseaza, insa partea ei realista ii spuse ca nimic nu poate fi sigur, ca nimic nu se poate indeplini atat de usor.

Oamenii de pe plaja o priveau suspicios vazand ca se plimba seara de seara singura, crezand ca planuia sa se arunce in mare din clipa in clipa. Daca isi dorea sa moara, inghitita de valuri, cu siguranta nu ar fi facut-o in vazul lumii, pentru ca incercarea ei ar fi fost un esec – cineva i-ar fi sarit imediat in ajutor, fiind printre atatia oameni. Dar ganduri catre moarte nu avea cu adevarat... ar fi dat dovada de lasitate.

Ea era un om trist si singur, dar inca mai avea curajul de a merge mai departe, de a nu se lasa invinsa. Uneori, lacrimile ii inundau chipul si le lasa sa se amestece cu marea; s-ar fi inteles, pentru ca erau amandoua sarate. Gandurile ei catre un paradis asa cum si-l inchipuia erau iluzii, iar timpul era cel care ii dovedea asta. Putini oameni o ascultau, dar se plictiseau si plecau la fel de repede cum veneau.

Si tot ce avea era doar apusul... Lui putea sa ii povesteasca totul si chiar daca nici el, in fond, nu ramanea cu ea – pentru ca se scufunda in mare – macar il putea revedea seara de seara; pe cand oamenii pe care ii intalnea nu ii putea revedea vreodata.

Insa in acea seara, hotari sa mai ramana pe plaja chiar daca apusul plecase. Nu intelegea de unde avea acea dorinta, dar simtea ca trebuia sa mai stea, de parca ceva ar fi oprit-o. Stia ca in curand, oamenii vor parasi plaja si odata plecati, va inceta si zgomotul lor, ramanand doar cu sunetul marii si gandurile ei.

Cand oamenii au plecat, se intinse pe nisipul care din fierbinte se facuse cald, iar picioarele erau din cand in cand mangaiate de apa marii, in ritmul dansului ei. Acum privea la luna, dar luna o indemna la visare. Si desi stia ca visele se pot transforma in dorinte patimase care daca nu se vor indeplini, va suferi, nu se putea opune. Totusi, nu isi permitea noi vise, decat acelasi vis, cu acea persoana pe care o considera iubitul ei, doar  ca visul era sub o forma diferita.

Inchise ochii, iar imaginea lunii se sterse de pe retina si imaginea fusese inlocuita cu imaginea lui, care se afla langa ea; se tineau de mana, privind amandoi la luna si stele, povestindu-si ce facusera peste zi; apoi bratele lui calde coborau pe trupul ei si o incalzeau, caci nisipul se racise. Insa visul ei se intrerupse brusc cand auzi niste pasi ce pareau ca se tot apropie. Nu indrazni sa se ridice de pe nisip ca sa fie vazuta, isi pastra ochii inchisi si isi stranse pumnii, crezand ca e vreun raufacator, insa era prea tarziu.

Un tanar o zarise. Nestiind ce se intampla acolo, ramase surprins sa vada ca era o tanara si ii vorbi cu glas incet pentru a nu o speria.

- Buna! Ce faci aici?!

Aceasta, deschise ochii, si cu frica se intoarse cu privirea catre el.

- Buna! Dar ce faci tu aici?!

- Am sesizat niste lumini care sclipeau si veneau din zona aceasta!

Tanara isi indrepta privirea catre rochie si intelesese ca avea dreptate. Paietele rochiei straluceau.

- Scuza-ma, nu mi-ai raspuns... ce faci aici, singura la ora asta?! Esti in regula?!

- De ce te-ar interesa?! Doar esti un strain... nu ne cunoastem! Si nu cred ca ai vrea sa iti povestesc de ce sunt aici! Pentru tine va fi doar o poveste si cum povestile au si sfarsit, tu vei pleca odata ce ea se va termina sau te vei plictisi de la primele pagini citite.

Auzind acestea, tanarul incremenise. Se regasise in ceea ce tocmai auzise, insa nu stia ce sa ii raspunda. Se gandise ca cel mai bine ar fi sa plece.

- Imi cer scuze! Ma voi retrage! Noapte buna!

Crezand ca va face orice numai ca sa stea, tanara ramase surprinsa de decizia lui. El plecase si atunci, in mintea ei se gandi, intui ca poate avea sa fie un altfel de om, un om asa cum nu mai intalnise niciodata. Asa ca se intoarse, alerga catre el si il opri. El se opri, o privi si accepta sa se intoarca.

Se intinsera amandoi pe nisip, dand start conversatiei.

- De ce ai dorit sa ma intorc?! Doar sunt un strain...

- Nu stiu daca iti pot raspunde la intrebare! Asa am simtit! Imi pare rau pentru ca te-am suparat! Cred totusi ca am fost cam aspra!

- Nu m-ai suparat, dar ceea ce mi-ai spus mi-a adus aminte de mine! E vina mea, nu am stiut ce sa-ti raspund si ce sa fac!

Auzind acestea, tanara incepuse sa tremure, adresandu-si multe intrebari. “In ce s-a regasit? Ce stie el? Cine este el?”

- Ce anume ti-a adus aminte de tine?

- Stiu la ce te refereai! Oamenii vin si pleaca din viata noastra. Putini sunt cei care raman sau poate chiar niciunul nu ramane. Toti pot asculta prin ce treci, insa nu toti pot si intelege prin ce treci. Iar tu, crezand ca poate te vor intelege, le povestesti de buna voie, apoi ei considera ca mai bine trebuie sa plece in loc sa te sprijine, sa-ti fie alaturi. Sau aleg sa te priveasca pentru totdeauna ca pe un om ciudat. Si chiar daca tu vrei sa faci parte din viata lor, ei nu vor... te vor respinge. In sinea ta, tu vrei sa fii bine, sa ai oameni alaturi de tine si sa te bucuri impreuna cu ei, dar, din pacate, nu se intampla la fel pentru toti.

- Sunt de-a dreptul uimita de ce aud de la tine! Ai dreptate!

Si in timp ce stateau intinsi, privind la luna si stele, povestindu-si vietile pana in cele mai mici detalii, la un moment dat, tinerei i se facuse frig, pentru ca nisipul se racise deja, iar vantul adia. Tanarul simti cum tremura, iar mainile lui coborara lin pe trupul ei, pana cand o cuprinse intr-o imbratisare, incalzind-o. Aflandu-se imbratisati, tanara isi aduse aminte ca ceea ce tocmai i se intampla era precum in visul ei. Realiza ca visul ei era in sfarsit real, iar el inca se afla acolo, langa ea chiar si cand zorii zilei aparusera.

De atunci, el nu a mai plecat din viata ei si nici ea din a lui, iar in fiecare seara, se plimbau tinandu-se de mana pe malul marii, linistiti si fericiti, admirand fiecare apus... impreuna.