Gustul Toamnei

Albastrul senin, soarele luminos, florile galben-aprins, toate îi jucau frumos pe retina scânteietoare... Se plimba pe aleile ce purtau primele frunze căzute şi pe aleile gândurilor demult avute. Nu se pierdea... Secundele, minutele, orele, toate ardeau zâmbind în nesfârşitul timp al universului şi fiecare gând îi acoperea fiinţa blând. Şi cu fiecare pas, lăsa în urmă, ca o emanare, calmul inimii ei, nu neapărat ca o demostraţie că se poate... era chiar aşa.

Lăsându-se pe spate, pe firele de iarbă, fruntea îi era mângâiată fin de broboanele de rouă. O frunză se legăna în stânga şi în dreapta din înalt de coroană de copac, acoperind şi descoperind totodată săgeţile soarelui, până ce îi ateriza pe antebraţ; şi se ocupa cu privitul fiecărei nervuri până când o aripă de vânt purta frunza tot mai departe, pierzându-i-se urma. Colţurile rochiei negre se lăsau modificate de acelaşi suflu de vânt, creându-i forme incongruente, uşor şifonate, precum cele create de trup, de mâini în noapte. Totul se mişca şi vorbea, iar într-un târziu, în timpane, în fruntea ochiului cel mare, bătăile inimii le auzea din ce în ce mai tare, şi-atunci îi capta atenţia cel mai mult, făcând abstracţie de tot ce se petrecea în jur.

Era ea şi cu ea în mijlocul lui septembrie, iar dorinţele puternice nu i s-au descompus în valurile iubirii mute, înceţoşate sau... nedemonstrate, ci mai mult ca niciodată, dorinţele înfloreau în inima ei, ca ochii mari, clari, luminoşi, indubitabili. Privea cerul ca odinioară, iar crengile ce-l animau păreau nesfârşite, ivindu-se în mintea ei imaginea îmbrăţisărilor mult dorite, deloc stinse. Liniştea era ea, în ea şi dincolo de ea, iar a ei toamnă din mijlocul lui septembrie, avea gustul iubirii...

Pentru Provocarea de luni.