Incompletul Filosof

Omul nu se schimbă. În esenţă rămâne ceea ce este...

Se încearcă a se desface o clipă de frumos, se analizează, se simte, se produce zâmbetul, dar zâmbetul se pietrifică brusc, căci purtătorul conştientizează că e singur, ba mai mult, e incomplet. Filosofia lui spune că două zâmbete - zâmbetul în doi, ar aduce completul şi astfel fiinţa s-ar dezgheţa pentru totdeauna; ar atinge, comparativ vorbind, nirvana.

Dar zâmbetul bântuie, se zbate, nu îşi găseşte locul, în ciuda eforturilor de a menţine clipa când se atinge frumosul. Purtătorul a devenit un fel de aliterat; repetă sunete şi silabe ca şi cum le-ar simţi; de fapt, le invocă doar. Într-un târziu, a ajuns la concluzia că nimic nu îi iese, nici măcar mecanic.

Trecutul lui recent, poartă un parfum înecăcios, de durere implacabilă - acea senzaţie pe care o poartă şi o înţelege doar un artist al scrisului, al gândurilor. A scris zile şi nopţi la rând despre dezideratul vieţii sale; a scris nenumărate scrisori şi alte eseuri, dar netrimiţându-le, căci nu a avut cui, hotărând să le ţină secret până în clipa când dragostea va apărea, şi mai ales, când va căpăta culoarea completului, când va căpăta zâmbetul în doi.

Într-o zi, s-a întrebat dacă nu cumva este incompetent în a iubi, dar dacă ar fi fost un astfel de om, n-ar mai fi scris atât de mult despre iubire; iar tot ce a scris era un semn, o dovadă palpabilă că ceva a fost în cotloanele interiorului indescifrabil, iar dacă n-ar fi fost astfel de trăiri, conştiinţa i-ar fi fost focusată - cel mai probabil - pe cu totul alte lucruri, preponderent materiale, din lumea pe care o considera - uneori - atât de incoerentă printre atâtea silogisme şi sofisme prezente la ordinea zilei. Totul era în mod vădit o maşinaţie şi se temea că a fost şi el captat, angrenat inconştient în dependenţa "impecabilă" a lumii obiective, uitând complet de pragmatismul propriu.

Într-o altă zi, şi-a spus că este posibil să nu fi fost înzestrat cu această abilitate - iubirea, căci nimeni - de fapt - nu i-a citit ceea ce a scris, şi astfel, toate analizele făcute ar putea fi erori. Poate că era un insensibil, un om scăldat în confuzia vieţii, un neînţeles care nici pe sine însuşi nu se înţelegea, poate pentru că nu se străduia sau poate că nu voia să afle mai multe, fiindu-i frică de ce va putea găsi. Dar nu a scăpat de puţinii oameni care l-au cunoscut mai mult sau mai puţin... Crease o impresie proastă celor din jur, fiind condamnat pentru starea lui deficitară, pentru instabilitatea lui emoţională, care îi fura atenţia de la lucrurile considerate de ei importante. Şi poate aveau cumva dreptate, dar acesta a hotărât să se închidă, nu numai în sine, ci şi la propriu, departe de tumultul lumii - ca o metodă de securitate - meditând, şi sperând că va găsi răspunsuri şi poate se va schimba în mai bine.

Anii au trecut, dar filosoful nu a reuşit să-şi schimbe filosofia. Zâmbetul îi era în continuare solitar, fals, şi mult prea rar, considerându-l ca şi cum ar fi inexistent; era nul, nu conta, căci nu i-a putut găsi nici un efect benefic trăit într-o singură persoană, cu toate că la început nu percepea astfel zâmbetul, fiind un începător în teoria cunoaşterii. Şi mulţi încă mai credeau că nu-i decât un capriciu, o efemeritate dulce a minţii sau a trupului său de artist...

Nu-i uşor să fii filosof. A nu se înţelege greşit: filosof nu devii, ci te naşti; altfel ai putea să-ţi îndrepţi orizontul către altceva, în doi timpi şi trei mişcări. Dar această persoană care suportă cu stoicism – uneori aparent – vicisitudinile vieţii, este setat perpetuu pe acţiunea de a gândi, uneori prea corect, usturător de adevărat, fără cusur, alteori profund eronat. Cu toate că e cel mai predispus în a cădea în extreme şi a trăi la limită, este responsabil pentru ceea ce întreprinde. Gândurile lui continuă ascendent şi descendent - cu finalitatea lor poate doar în exitus - cu fiecare reprezentare definitorie a vieţii; gândurile îi sunt hrana spiritului, dar şi sinuciderea lui.

În ochii acestui purtător fără zâmbet, poţi vedea cum visurile frumoase i se îneacă treptat în valurile minţii. El exprimă o continuă răceală, obscuritate, şi doar în colţul ochilor - dacă eşti suficient de atent la detalii - îi poţi observa speranţa subţire – semnul dorinţelor cândva profunde. I se îneacă visurile, căci a fost un adevărat trăitor, a simţit totul până la gradul cel mai înalt, cu toate că ştia că reversul situaţiilor dărâmă zdravăn fiinţa.

Incompletul filosof, trecut prin viaţă, ajuns la o vârstă remarcabilă, cu atât mai puţin îşi mai poate dori înţelegerea celor din jur, sau chiar nici nu îşi va putea permite o astfel de pretenţie, căci incapacitatea lor de a înţelege ceva din ceea ce este şi ce a trăit e şi mai mare decât a lui, dar ar fi totuşi surprins în mod plăcut - în primă fază - dacă cineva i-ar pătrunde în “misteriosul” lui labirint şi ar înţelege măcar pe jumătate ceea ce este, ce gândeşte, fiind cu siguranţă un moment care i-ar aduce epatarea şi ar zâmbi mai larg, dar apoi s-ar opri brusc, căzându-i obrajii.

Incompletul filosof, chiar şi într-o astfel de situaţie, nu ar fi fericit, pentru că va reconştientiza mai mult ca niciodată că nu a trăit adevăratul zâmbet în doi, ce putea fi oferit numai de profunzimile iubirii, cea pe care a aşteptat-o o viaţă întreagă, sperând că o va trăi în cea mai mare discreţie. Nu, nu va fi fericit, va fi cel mai nefericit, căci i se va naşte amintirea veche a posibilei incapacităţi, a încăpăţânării sau a nemulţumirii de a zâmbi şi a se bucura şi singur în unica lui viaţă. Astfel, el nu va putea şti niciodată cum ar fi iubit sau dacă ar fi întâlnit iubirea, căci s-a închis în gânduri şi a uitat să mai iasă sau nu ar mai putea fi nimic de comentat, căci el este aşa cum este şi nimeni nu are dreptul să îl judece, căci s-a judecat singur o viaţă întreagă...