Regenerare

Zambetele, momentele frumoase ii lipseau cu desavarsire. Erau aruncate de mult la capatul mintii si al sufletului. Cineva i le ucise sau chiar ea si le ucise. Drumul sau era pavat cu pete de ceata, confuzie, tristete si gheata insangerata, iar vantul batea in interiorul sau... Avea un gol imens. Si ar fi vrut sa il umple, dar nu mai avea putere si nici speranta.

Timpul ei se stingea in fiecare zi putin cate putin. L-a sters de praf, avand speranta unui nou inceput, dar de fiecare data descoperise un vid, totul era steril si nimic nu semana a viata. Ciudat... in jur, totul parea linistit si cu o evolutie buna, timpul curgea lin, dar in interiorul fiintei sale, totul era scufundat in mocirla unor stari cronice, parca antice. Se umplea de zone erodate, era pe punctul de a se macina si a se pierde in propria viata. Era de mult pierduta, ratacita in gandurile ei. Se adancea in ganduri negre... ziua ii sculpta ranile, iar noaptea ii adancea ranile deja formate. Totul avea sa se transforme in haos. Se invinovatea uneori... oare nu ar fi putut gasi cumva motive care sa o faca fericita, sa ii aduca zambete, sa se simta implinita?!... dar stia ca era prea tarziu acum. Sau poate nu se pretuise indeajuns sau nu acordase sanse oamenilor din jurul sau. Dar acordase sanse oamenilor insa observa mereu o incompatibilitate. Ii era greu sa mai iasa din starea degradata ce pusese stapanire pe ea.

Dar intr-o zi, se hotarase! A spart timpul de asfalt, iar carapacea lui de sticla aburita, ruginita, asemeni unui ceas vechi, se dezmembrase in zeci de bucati. Din interior iesise speranta. Vechiul timp se oprise, il lasase pierdut in neant si tocmai daduse start unui nou inceput. Hotarase sa se ajute... sa lupte.

Simtise liniste... atat de liniste cum nu mai simtise de mult, iar pentru ceva timp crezuse ca doar i se pare, ca va fi ceva trecator. Uneori, teama inca o cuprindea si parca nu stia ce trebuia sa faca... Daca avea sa se mai distruga inca odata?! Dar nu voise sa gandeasca negativ, ci se imbarbatase si mai mult si isi spuse ca nimic nu o poate distruge atata timp cat nu va permite. Si astfel, hotarase sa isi alunge gandurile sumbre. Iubea frumosul din jur, iubea lucrurile simple si se simtea mult mai bine. In fiecare zi gasea motive pentru a-si pretui viata...

Viata ei prindea din ce in ce mai mult contur cu timpul... Un om frumos isi lasase amprenta rosie in inima ei. Il simtea mereu acolo, in camera rosie, il simtea parte din ea si totul era mai frumos cand cei doi se intalneau si discutau, totul era mai frumos atunci cand se bucurau de faptul ca au o viata si de iubirea ce ii leaga. Erau fericiti, isi sarbatoreau zilnic iubirea si se apreciau unul pe celalalt. Simtea ca are un rost pe pamant, simtea puritate, caldura, simtea vibratia fiintei sale, simtea ca renaste...

Vantul isi incetase aripile, ceata isi ridica voalul, confuzia si tristetea disparusera, iar gheata se topise... Acum era regenerata.