Praf de suflet

Credea ca cineva va aparea candva si o va intelege, spera asta la nesfarsit, insa se dovedise ca nimeni nu avea habar de ceea ce simte, nimeni nu o intelesese cu adevarat. In zadar aratase celor din jur ca era altfel, ca vede lumea cu alti ochi, ca e diferita - asta nu ii adusese vreun beneficiu. Ba mai rau, era respinsa si asta era dureros de rece pentru ea, iar in fata ei stateau de multe ori usi inchise...

Uneori, oamenii se prefaceau ca o accepta de parca i-ar fi facut un bine, dar ea stia ca majoritatea purtau mastile cele mai sclipitoare, iar sub ele se ascundeau cele mai inspaimantatoare chipuri si cele mai hidoase suflete, dovedindu-i-se de atatea ori. Oamenii se comportau frumos un timp cu ea si de obicei aveau un anumit scop. Ea mereu ii ajuta, nu le spusese niciodata nu. Cu toate ca oferea ajutor, nu primea nici macar un simplu multumesc. Ea nu insemna ceva, iar oamenii o uitase si intelesese intr-un tarziu ca oamenii erau reci si nu stiu sa asculte, nu stiu sa aprecieze.. oamenii nu stiu multe.

La prima vedere se putea spune ca arata ca oricare om, dar din momentul in care cineva incerca sa discute cu ea, se observa clar ca gandea altfel, iar raspunsurile ei erau de cele mai multe ori altele decat s-ar fi asteptat ceilalti. Nu prea se regasea in ceea ce faceau altii si considera anumite idei sau actiuni total deplasate, nu erau demne de urmat. Nu intelesese cum puteau unii sa traiasca astfel, probabil asa le placea. Vazand asta, se inchise in ea si de multe ori, prefera sa taca. Cuvintele ei oricum ar fi fost de prisos. Dar asta era si nu putea fi altfel. Avea totusi un refugiu - scrisul si cantatul. Scrisul o deconecta de la realitatea cruda pe care o traia si cu ajutorul lui isi putea forma o lume doar a ei, mai calda, mai buna, iar cantatul era metoda prin care isi elibera sufletul de amar.

Ea avea un altfel de suflet, unul bun, viu colorat si isi dorea sa il imparta cu un alt suflet la fel ca al ei. Ar fi fost cea mai fericita. A dat sanse oamenilor, a asteptat o schimbare, credea ca timpul va mai echilibra situatia, dar timpul nu putea decat sa ii de-a un raspuns clar la ceea ce se intampla. Astfel, simti ca nu putea fi ea insasi cu nimeni. Ea calatorea intr-un abis, era singura si rece. Ar fi dorit ca lucrurile sa fie macar pe sfert mai frumoase, insa rare erau momentele in care putea zambi..

Avea multe dorinte, vise neasemuit de frumoase, dar incepuse sa le urasca pe zi ce trecea tot mai mult. Erau visele ei cele mai speciale si i-ar fi placut sa le imparta cu cineva, dar acel cineva nu mai aparea. Ce vechi erau acele vise.. toate erau acoperite de un strat gros de mucegai, incepuse sa le creada exagerari ale mintii si hotarase sa le ingroape undeva in cel mai adanc colt de suflet si daca se putea, chiar isi dorea sa si le stearga pentru totdeauna din minte si suflet.

A cedat de multe ori, s-a si ridicat, pana cand intr-o zi nu a mai putut, nu avea nici un umar pe care sa se sprijine si ajunse cu sufletul macinat de durere. Simtea cum sufletul sau se imprastiase in bataia vantului precum cenusa. Se  prabusise. Avea chipul lasat, colturile buzelor si ele erau cazute si inca i se mai observa urmele lacrimilor - erau uscate. Asculta linistea, se afundase intr-un somn adanc sperand sa uite totul, sperand ca a doua zi sa fie mai bine. In acea liniste profunda, pe un fundal surd, aparuse ca de nicaieri vocea interioara si ii spuse sa nu renunte si sa se ridice. Astfel, vechea ea murise..