Şi asta nu e o descriere completă...

Ai atins mereu gândurile mele, le-ai găsit uşor, printre buze moi şi priviri intense, le-ai găsit în mâinile mele care le protejau de ceea ce s-ar putea numi abordare fără temei, le-ai găsit fiindcă se întâlniseră noţiunile cu rezonanţă limpede. 

Şi asta nu e o descriere completă...

Norii de toamnă adesea îmi transmiteau poveşti, se jucau pe imensul cer etern, iar jos îmi desenau tot felul de umbre care o dată privite îmi creau infinite senzaţii şi trăiri cumva inexplicabile, dar inimaginabil de interesante. Un lucru era cert: respiraţie incompletă în ritmul unor sunete care îmi aminteau de sentimentul înflăcărat şi care erau greu de absorbit.

Şi da, asta nu e o descriere completă...

Eşti un om. Nu orice om însă. Îmi amintesc jocul serios al trupurilor, limbajul înţeles prin atingeri dincolo de piele, iar noi străluceam din toate unghiurile şi formam la rândul nostru alte umbre cu caracter ascuns sau un fel de dulce mister, căci umbrele erau dovada realului, a vieţii în plină activitate. Totodată, se putea spune că putea fi şi un neînţeles pentru o formă de existenţă mai puţin sau spre deloc vizibilă ochiului uman.

Zilele şi serile, tu, om altfel, le-ai făcut să le simt nu ca atunci când mă plimbam în derivă pe străzi şi parcuri cu zburătoare negre ce aminteau de poemele lui Poe, ci m-ai făcut să le simt ale mele, ale noastre şi altă asemănare nu aveau, tocmai pentru că nu era loc de altceva, cel puţin nu de ceva rece şi întunecat...