Realităţi

Să mă învălui cu nuanţele, cu imaginile nopţii de vară este o bucurie. Aşa îmi aduc aminte de toamnă, căci ea, toamna, se anunţă - deşi timid - după apusul soarelui. S-ar putea spune că ceea ce simt este doar o aparenţă, că după mii de pagini citite şi după simţiri care de care mai variate, venite în momente nu neapărat aşteptate, ce şanse sunt să mai ştiu care este de fapt, realitatea? În ce stare se mai află percepţia mea? Acestea sunt întrebări oarecum inutile. Realitatea e aceea pe care o creezi şi crezi în ea, fie că o prezinţi sub formă scrisă, fie sub formă orală şi fie chiar păstrată doar în mintea ta, însă - dezavantaj sau nu -  nu o va cunoaşte nimeni şi va muri o dată cu tine.

Nu urăsc vara. O las să-mi spună versurile printre razele ei fierbinţi, prin cerul ei senin şi prin ploile care uneori răscolesc grădinile, ucid verdele, îl usucă, dar e frumoasă şi ea în felul ei. În încercarea de a ignora sau omorî şi eu la rândul meu aspectele gri, negre, tablourile dezolante care ştiu să zgârie retina, urechea, inima, privesc doar la ce consider eu că se poate numi frumos. Nu cred că mă pierd printre atâtea imagini, printre cuvinte. Şi dacă pare că mă încarc cu detalii fără rost, ei bine, nu vă grăbiţi, uneori acestea conturează, dezvăluie, reîntregesc mai târziu povestea, puzzle-ul sau cum vreţi să-i spuneţi.

Încercând să dau o formă acestei mici scrieri, m-am întrebat de câteva ori de unde să încep, de parcă nu începusem deja. Iar cu începuturile... Aceasta este o altă poveste interesantă. Începem în fiecare zi oricum şi indiferent ce şi cât. Dar să revin. Noaptea. Momentul în care se trezesc la viaţă alte forme, alte sunete, alte vieţi, alte poveşti. Îmi oferă sentimentul de a nu dori să se mai oprească acel timp dintr-un film vechi, îmi oferă mai mult aer şi fel de fel de parfumuri ce nu se simt ziua, pentru că atunci soarele a avut grijă să le coacă esenţa, îmi oferă clar mai mult mister, inspiraţie şi mă cuprinde intensitatea trăirilor date nu doar de noaptea în sine, ci şi prin atingerile omului care le creează şi mi le transmite. Noaptea mea de vară are sunetul maşinilor, a trenurilor care gonesc poate spre mare ori munte, iar mersul e viaţă. Şi fiindcă e vorba despre noapte, ştiu că cerul înstelat este privit şi de alţii în acelaşi timp cu mine, imaginându-mi-l o oglindă imensă prin care se poate privi sau un portal prin care comunici cu alţii fără să ştii. 

De ce avem nevoie de aceste imagini, de aceste descrieri? De ce dorim să le dăm o formă? Pentru că dincolo de dorinţa de a le da mai departe, dincolo de încântarea sufletului, se găseşte şi dorinţa de a crea legături, dorinţa de a ne regăsi... realităţile. Şi ce imagini, ce simţiri mai pot fi cuprinse, ce noutăţi - realităţi se mai avântă în jur şi eu nu le-am putut capta? Nu ştiu, dar mi-ar plăcea să aflu...