Clipe de viaţă

Cu şoapta născută din plămânii universului îşi mângâia inima. În fiecare zi păşea alături de şoaptă căci îi dăruia zâmbete neatinse de praf, de rece, de sfâşiere. Inima ei nu mai simţea moartea. Această parte a vieţii a privit-o mereu cu ochi strânşi, cu coastele încordate - sugrumând inima - semne ale unor percepţii greşite, inoculate de timpuriu. Dar şoapta îi spuse clar că nu trebuie să-şi mai facă griji. Omul nu moare cu adevărat. Ultimul somn îi va fi diferit prin profunzime şi va pătrunde într-adevăr într-o altă dimensiune, puţin diferită faţă de cea de aici, dar se va simţi pe el însuşi, practic, va şti că trăieşte, se va conştientiza, va avea şi acolo clipe de viaţă.
Va călători printre stele, va primi atingerea lor liniştind dorinţa vârfurilor degetelor, se va desfăta cu ele.
Va simţi liniştea dată de muzica licăritului stelar.
Va simţi că trupul nu are greutate. Va pluti şi va observa cum raza universului îi va străbate catifelat forma de trup căpătată pe pământ, pentru că trupul îi va fi translucid.
Se va bucura total, îşi va aminti că a mai fost acolo, totul îi va fi familiar.
Va recunoaşte universul ca loc prim şi unic al naşterii lui.
Va înţelege că pe pământ a  fost doar o mică uitare a Vieţii de Sus, dar nu va regreta viaţa pământească, pentru că aceasta l-a călit, l-a învăţat o multitudine de lucruri pe care n-ar fi avut cum să le înveţe Sus, l-a făcut ceea ce este în prezent, iar ceea ce va trăi Sus va fi recompensa.

În acea mirifică lume va locui pentru totdeauna numai dacă este destul de evoluat. Îndeplinind această condiţie, va păşi negreşit mai departe, în Ţinutul Luminii Mari, acolo unde se află zeii. Lumina Mare este diferită faţă de lumina stelelor, dar stelele au rolul de a obişnui omul cu lumina.