Uitare

Pe un râu al conştiinţei plutesc

Şi încerc să nu-mi mai amintesc

Vechi iluzii şi poveşti stinse

Niciodată ele sa nu mai fie aprinse.

Şi chiar de vor apărea în gând,

Ştiu să le alung,

Căci vor să mă facă să plâng,

Dar eu ştiu să mă adun.

Mi-ai sculptat răni adânci,

Mi-ai zdruncinat fiinţa atunci,

Când mi-ai intrat pe sub piele,

Creându-ţi zeci de trepte.

Şi ştiam unde voiai să ajungi...

Prin vene voiai să parcurgi

Drumul către inima mea,

Ce bătea tare în piept

Crezand ca e a ta.

Dar m-am înşelat...

Tu erai inert,

Erai fără sentiment.

Şi a început să doară,

Când iubirea s-a dovedit a fi oarbă.

Dar nu am timp să regret

Ceea ce a fost – de fapt - absent.

Te-am aruncat pe drumul uitării,

Şi acum aştept pe malul mării,

Privind în zare către… altceva,

Poate apare cineva,

Care va purta în inimă iubirea

Ca să nu şfârşim călătoria.