Autobuzul (partea a doua)

Ganduri negre ii incetosau mintea. Credea ca este urmarit de ghinioane si ca nimic nu putea fi asa cum isi dorea. A doua zi dimineata, drumul cu autobuzul ii parea foarte lung, privea in gol si facea totul mecanic. Gandurile ii erau departe... la Camelia si nu intelegea unde a disparut. In timp ce mergea catre facultate, se gandea sa o caute la sala unde avea cursuri cu o zi inainte, dar renunta repede la acel gand crezand ca va intrece masura, iar ea va crede ca este urmarita si cu siguranta ar iesi totul prost.

        Tot mergand, isi spunea in gand: "Cine m-a pus sa ma indragostesc de o necunoscuta?! Doar stiam ca o astfel de dragoste neimpartasita imi poate aduce suferinta. Dar pe cat e de amara, pe atat e de dulce! Eu o iubesc pe Camelia! Cum oare sa fac sa ii spun?!"

Cuprins de acele intrebari fara raspuns, ajunse la facultate, dar privirea i se lua dintr-odata. Pe hol se adunasera multi studenti si pareau ca stateau in jurul cuiva. Curios, se apropia, presimtind ceva rau. Cand ajunse, ramase blocat. Camelia era prabusita. Vazand ca ceilalti nu indrazneau sa faca ceva, fiind cuprinsi de panica, Mihnea isi facuse loc printre studenti si o lua in brate, o aseza repede pe un scaun si ii acorda primul ajutor. Cand in sfarsit se trezi din starea de lesin, un zambet pe chipul Cameliei aparu din senin.

            - Dar... ce faci tu aici... ?! intreba aceasta buimaca.

            - Linisteste-te! Nu te obosi!

Dar orele inca nu incepusera, iar Camelia hotari sa nu mai stea la cursuri si ca cel mai bine era sa se odihneasca acasa. Mihnea se ingrijora pentru decizia ei, propunandu-i sa stea o ora, cat sa isi mai revina si apoi sa ia decizii. Insa ea nu il asculta si ii spuse foarte hotarata:

-          Te rog, condu-ma acasa!

Auzind acestea, Mihnea nu stia ce sa ii raspunda si nu intelegea cum de putea avea incredere in el - il stia de foarte putin timp. Credea ca este inconstienta.

-          Cred ca cel mai bine te-ar putea insoti o colega!

-          Imi doresc sa vii tu sa ma insotesti! Dintre toti, doar tu m-ai ajutat!

-          Imi pare rau, dar nu pot face asta! Nu se cuvine!

-          Te rog, doar pana acasa!

Lui Mihnea ii parea o situatie destul de ciudata, chiar ireala, dar se conforma. “Pana la urma ce poate fi atat de rau... o voi conduce pana acasa si totul va fi bine.” isi spuse acesta.

 Cei doi ajunsera intr-un final acasa la Camelia. Aceasta scoase cheile dintr-un compartiment de-al gentii, deschise usa apartamentului, apasa pe clanta si se opri, lasand usa intre-deschisa. Isi intoarse privirea catre el, zambindu-i usor, dar Mihnea presimtea ca ziua aceasta inca nu se va incheia usor si fiori il tot cuprindeau. Ramasera amandoi in pragul usii un timp, parca dorind sa isi spuna unul altuia cate ceva, dar tacusera.

          - Imi pare rau! Ai pierdut o zi din cauza mea!

          - Nu spune asta! Nu cred ca am pierdut nimic! E totul in regula si ma bucur ca te simti bine!

          - Te rog sa ramai la un ceai! spuse aceasta dupa acele clipe de tacere.

La propunerea acesteia, se panica si iar nu stia ce sa-i raspunda. Situatia parea din ce in ce mai ciudata, dar intr-un final ii raspunse cu jumatate de gura:

        - Esti... sigura?!

        - Sigur sunt sigura! Mi-ar face placere sa mai vorbim! Si trebuie sa te rasplatesc  cumva!

        - Nu trebuie sa ma raspla...

Dar nu mai avea timp sa-si termine fraza ca aceasta il apuca de mana, parca fortandu-l sa intre in apartament. Aceasta il ruga sa se faca comod, insa el era din ce in ce mai tulburat, retinut si incepea sa ii para rau. In timp ce ea se ocupa de pregatirea ceaiului, discutia continua.

          - Iti multumesc, pentru ajutorul acordat!

       - Nu ai pentru ce! Nu am putut fi indiferent! Orice om ar trebui sa ajute in astfel de situatii...

          - Asa este, insa e trist ca sunt putini carora le pasa!

          - Da... din pacate!

          - Se pare ca ne tot intalnim! spuse aceasta schimband brusc subiectul.

          - Da, observ, insa... sper ca pe viitor sa nu ne mai intalnim in astfel de situatii!

          - Si eu sper! spuse aceasta zambind.

Camelia ii oferi apoi ceasca cu ceai, iar dupa cateva clipe de tacere, Mihnea cuvanta:

         - As vrea sa iti marturisesc ceva, dar ma tem ca vei intelege gresit...

         - E ceva de rau?!

         - Nu... nu cred!

         - Poti sa imi spui! Nu iti face griji!

      - Stii? Situatia de fata e aproape ireala pentru mine! Zilele trecute ne-am intalnit in autobuz, eram doi straini si acum... la doar cateva zile, ma trezesc in casa ta! Nu ti se pare ciudat?!

        - Da... te inteleg! Pare un pic cam ciudata situatia, dar mi-ai inspirat siguranta, incredere si evident nu aveai sa te mai afli aici, acum, in casa mea daca nu ma ajutai. Sunt astmatica si mi-am uitat aerosolul. Iar am fost neatenta...

        - Inteleg! Sper sa nu ti se mai intample!

        - Sper si eu!

      - Si nu am terminat... nu doar asta am vrut sa-ti spun! Ceea ce tu nu stii este ca... uite, cum sa-ti spun... Dar telefonul Cameliei suna, iar Mihnea s-a intrerupt brusc din vorbit.

Dupa cateva minute de vorbit la telefon cu mama sa, povestindu-i ce i s-a intamplat, Camelia il anunta ca trebuia sa mearga la medic totusi, pentru a elimina orice risc.

Discutia lor ramasera in aer, dar hotarasera ca a doua zi sa se intalneasca la ora 7:20 in autobuz. Cei doi isi luasera ramas bun, iar Mihnea spera doar sa mai aiba curaj sa ii spuna ceea ce avea de spus, dar ramase totusi pozitiv cu toate ca intreaga situatie in continuare ii parea bizara sau doar ca de vis.

 ***  

-          Stii... as vrea sa... sa fim mai aproape, saa... stii tu! spuse acesta apropiindu-se si mai mult de ea.

-          E ceea ce cred eu ca vrei sa faci?! Adica saa... sa ma saruti?!

Iar el aproba din cap, in timp ce-si musca usor buza inferioara ca si cum s-ar fi rusinat si nu stia ce sa ii mai raspunda. Ea il mai privi pret de cateva secunde, parca pregatindu-se pentru ceea ce avea sa urmeze si ii spuse hotarata:

-          Atunci, ce mai astepti Mihnea?!

El inchise ochii, isi lipi buzele de ale ei, apoi buzele lor se atinsera suav in timp ce se imbratisau din ce in ce mai mult ca sa fie cat mai aproape unul de celalalt.

-          Trrr, trrr, trrr! suna alarma ceasului.

Mihnea se trezi speriat, inima ii batea atat de puternic incat credea ca ii va iesi din piept. Isi freca usor ochii si realiza ca totul era doar un vis. Rasufla, dar cumva ii parea rau. Se mai odihni cateva minute si incerca sa-si aduca aminte toate detaliile visului - era prea frumos pentru a fi uitat - si spera ca ceea ce a visat sa se intample si in realitate.

O noua zi tocmai isi dadea startul si un zambet i se schita pe intreg chipul. Asa cum plainusera in ziua precedenta, aveau sa se intalneasca in autobuz la ora 7:20. Era mai fericit ca oricand stiind ca acum sansele de a o intalni pe Camelia erau destul de mari.

Autobuzul opri in statie, urca, iar ochii lui o cautau, insa o mana ii atinse umarul.

-          Sunt aici! Buna dimineata, Mihnea!

-          Buna dimineata, Camelia! Ma bucur nespus ca te intalnesc!

-          Si eu ma bucur si voiam sa-ti spun ca imi pare rau pentru ieri!

-          Nu e nimic! Iar astazi e o noua zi! Nu mai conteaza ce a fost ieri! spuse acesta, in timp ce-si reamintea ca nu a reusit sa-i spuna ceea ce era cel mai important – ca era indragostit de ea.

-          Te vad ingandurat! S-a intamplat ceva?

-          Aaa, nu, nimic! Uite, s-au eliberat doua scaune... ai vrea sa luam loc?!

-          Desigur, de ce nu?!

Se intampla sa fie exact acele doua scaune ce erau pozitionate fata in fata si pe care au stat in ziua in care cei doi au facut primul schimb de cuvinte. Dupa ce s-au asezat, tacura amandoi, iar el o privea asa cum obisnuia, pe furis, desi nu ar mai fi trebuit sa se ascunda atat de mult. Se cunosteau si era bucuros, era un pas inainte, dar totusi, in sufletul lui simtea si apasare. Ea nu dadea semne ca l-ar placea...

Cand au coborat din autobuz, Mihnea ii urmarea fiecare pas, ii urmarea miscarile suvitelor de par, ii simtea parfumul. Pentru el era fata perfecta. Atat de simpla, dar atat de sofisticata prin naturaletea ei.

- Ce dimineata frumoasa! Nu-i asa, Mihnea?

- Asa-i! Si e poate cea mai frumoasa zi de primavara de pana acum!

- Cat este ora?

- 7:40!

- Se pare ca autobuzul a mers mai repede astazi! Si pentru ca tot trecem prin acest parc, ce-ar fi sa mai zabovim un sfert de ora?!

- Da! Buna idee! Inca mai avem timp pana la 8:00!

Se asezara pe o banca mai retrasa, timp in care isi furau priviri, discutau despre cursuri si despre starea de sanatate a Cameliei, pana cand timpul se scurse.

-          Se pare ca trebuie sa mergem la cursuri! spuse Camelia.

             Dar Mihnea era foarte nelinistit, isi aduse aminte de visul romantic de noaptea trecuta, de cuvintele cheie ce i le adresa Camelia si care ii rasunau mereu in cap: “Atunci, ce mai astepti Mihnea?!... Atunci, ce mai astepti Mihnea?!... Atunci, ce mai astepti Mihnea?!”

                                                              

-          Mihnea? Esti in regula?! Trebuie sa mergem!

Dar el nu ii raspundea, se gandea doar la faptul ca a asteptat deja atata timp aceste momente si ar trebui sa actioneze acum, cat inca nu era prea tarziu si sa incheie o data pentru totdeauna nelinistea din sufletul lui, orice s-ar intampla.

-     Nu inteleg de ce nu imi raspunzi, parca esti in transa! Daca vrei sa mai ramai, permite-mi sa plec, altfel intarzii!

Camelia se ridica de pe banca, dar Mihnea ii cuprinse mana fina, facand-o inevitabil sa ia loc din nou. Desi era usor speriata, aceasta indrazni sa il priveasca si realiza ca era pentru prima data cand ii privea ochii cu adevarat. Era trecut de ora 8:00, inca se priveau, iar mana ei o cuprinse si mai puternic pe a lui. Si daca la exterior totul era redus la tacere, un sentiment suprem ii invaluia pe amandoi si doar inimile lor mai vorbeau si incercau sa gaseasca raspunsuri.

- va urma -