Claudia's Words

1 octombrie 1989 Draga Jurnalule, Nu ti-am mai povestit de mult ce s-a mai intamplat prin viata mea... Nu ca te-am uitat, dar nu aveam sa-ti povestesc ceva important, dar astazi, pentru ca tocmai am apucat sa iti scriu, chiar am ceva sa iti spun. In ultimul timp, in viata mea chiar s-a intamplat ceva deosebit! Am visat la asta de mic copil si se pare ca a mai visat si altcineva la acelasi lucru. Poate unii la varsta aceea frageda se gandeau doar la jocuri si jucarii, insa eu mereu ma mai gandeam si la altceva. Mereu mi-am ocupat mintea cu tot felul de ganduri. Asa am fost si asa voi fi - o ganditoare. Si mi-am spus, ca mi-as dori foarte mult sa cunosc acel om care ma va face fericita cu adevarat, care ma va intelege si ma va accepta asa cum sunt si sa ne bucuram de noi. Si chiar daca era posibil sa nu-l intalnesc niciodata, mi-am asumat asta. Dar tu stii foarte bine jurnalule, ca nu am renuntat niciodata la acest gand, iar toate filele din urma sunt doveditoare. Ei bine, draga jurnalul...

Faptul ca vedem exteriorul nostru cu ochiul liber - macroscopic, faptul ca ne simtim, ca putem respira, manca sau ca putem realiza tot felul de lucruri, suntem constienti ca existam, ca avem un corp, reprezentand astfel partea materiala. Dar dincolo de corp, se gasesc organe, oase, sange, celule, etc care nu le putem vedea cu ochiul liber, pentru ca nu suntem transparenti, dar pot fi vizualizate prin examene microscopice, endoscopice, radiologice, ecografii, etc. Dar ce nu putem vizualiza cu nicio alta tehnologie este sufletul, insa multi asociaza sufletul cu inima. Sa existe oare o legatura intre ele?! Dar sufletul sigur nu este un organ. Asadar, sufletul reprezinta partea imateriala. Desigur, cand spunem suflet ne referim si ca trasatura de caracter, dar si ca parte spirituala. O intrebare care inca ne mai chinuie mintile ar fi daca sufletul este vesnic. Unii afirma, altii infirma. Unii cred in vesnicia sufletului si ca el este singurul care ramane din ceea ce am fost si care cont...

Eu ma pierd. Ma pierd uneori printre atatea ganduri zilnice incercand sa gasesc raspunsuri pertinente. Si ma pierd pe strada, in mijlocul multimii, ma pierd privind indelung la copacii proaspat infloriti, ma pierd privind fiecare masina care vine si pleaca, ma pierd meditand prea mult asupra vietii. Si mai ales, ma pierd in ochii tai. Privirea,  sclipirea ochilor tai este incomparabila. Au ceva deosebit de placut si unic, ce la nimeni nu am mai gasit. Dar dincolo de ei, mie imi place sa privesc la lumea ta, sa o citesc, sa o explorez la nesfarsit confirmandu-mi multe chiar daca totul ajunge sa capate un soi de magie care ma tine prea mult timp acolo. Insa... ochii tai, chipul tau niciodata, de fapt, nu le-am vazut. Si nici bratele tale, mainile tale, care sunt atat de puternice, dar cumva stiu ca ele ascund atata delicatete. Si imi doresc sa te tin de mana, imi doresc sa cunosc macar pentru cateva clipe caldura ta, imi doresc prezenta ta si sa stiu ce inseamna sa fim doar eu si ...

Viata?! O decizie ce apartine a doi oameni, ce presupun a fi parintii tai. Dar decizia la o noua viata poate fi mai mult sau mai putin dorita din partea lor, depinde de caz, insa niciodata aceasta decizie nu iti va apartine tie, viitoarea viata. Nu vei avea niciodata dreptul de a alege. O data ce te-ai nascut nu mai poti schimba asta. Incepi sa cresti si incepi sa constientizezi. Iti dai seama ca ai un corp, ai o minte. Existi. Observi primele modificari la propria persoana si iti adresezi multe intrebari ce par mult prea ciudate pentru varsta ta atat de frageda si care nu au inca raspunsurile concrete. Si chiar daca le primesti, nu reusesti sa le intelegi prea bine, inca. E totul cam in ceata, e de neinteles. In mare parte, iti petreci timpul printre oameni de varsta ta, te joci, te bucuri de viata, totul pare frumos, nu cunosti grijile, nu cunosti multe alte lucruri, iar oamenii mari iti par niste uriasi si nu iti poti inchipui ca intr-o zi vei deveni si tu la fel ca ei, ba chiar...

Orologiul anunta miezul noptii a nu stiu cata oara, dar imi pare a fi aceeasi noapte care se repeta din secunda in secunda, la infinit.  Noaptea nu mi-e decat o zi prelungita de ceva timp.   Anoste zile ma mai bantuie... Privesc foaia alba ce ma asteapta sa mai scriu.   Probabil s-a saturat de cand tot asteapta. Zace prafuita de ceva timp si parca o aud cum striga catre mine, spunandu-mi sa revin.   Dar nu o bag in seama si poate sa se supere. Ea nu cunoaste sentimentele umane, ea nu cunoaste neputinta. Mainile imi tremura, insa nu mai stiu daca de frig sau de frica. Mintea mea nu mai functioneaza, e prea obosita. Buzele-mi rosii de fapt sunt violacee si uscate dincolo de stratul de ruj, iar fumul de tigara pluteste prin camera nestingherit, parca nedorind a iesi pe fereastra. Asa am ales sa imi inec amarul... cu fum - dar asta nu e decat o replica. Stiu ca nu rezolv nimic. Valurile draperiei nu isi opresc bataia, dar nici nu doresc a inchide fereastra. E frig ...