Fragmente fara nume #2

               ... se asteptase unul pe celalalt anotimp dupa anotimp,

ani dupa ani. Acum, in sfarsit s-au gasit... 

Soare. Soare de toamna. Pe sub razele lui indraznete, se ivea o silueta masculina aflata pe un drum plin de o parte si de alta de copacii aramii. Si silueta statea nemiscata pe mijlocul acelui drum. La celalalt capat de drum, se ivea o alta silueta. Feminina. Facea pasi marunti, avea un mers diafan.

Imbracata intr-o rochie vaporoasa, vantul ce adia usor, ii trimitea mirosul de trandafir al pielii catifelate, siluetei de sub soare. Mirosul tare ii mangaia simturile. Feminismul ei ii parea divin. Cu cat se apropia mai mult de el, cu atat mai mult credea ca este desprinsa din cer, din luna si stele. Stia ca Ea era! Cea pe care o asteptase atat timp..

In momentul cand cei doi erau foarte aproape unul de celalalt, frunzele se revarsau peste ei ca niste petale de flori multicolore, in nuantele cele mai speciale ale toamnei. In sfarsit s-au gasit. Au ramas nemiscati cateva clipe, dupa care s-au imbratisat cu mult dor. Cuvinte pareau ca nu aveau. Si au cautat raspuns prin intermediul ochilor, al gesturilor. Si au gasit, dar cuvintele acelea erau scrise in suflet si nu puteau fi rostite, ci doar simtite, pentru ca nu existau cuvintele potrivite care sa le exprime starea si oricum nu ar fi putut fi cu adevarat intelesi de nimeni.. numai ei stiau ce simt. Si-au impreunat mai apoi mainile si au pornit in continuarea acelui drum. Era drumul lor pe care-l vor parcurge si vor scrie amintiri impreuna..