Claudia's Words

Se-aude o voce de departe, Se-aprinde o lumină într-o parte, Se stinge-n noapte un coşmar, Se-aude-un mers fantomatic pe trotuar. Se-aude glasul pădurii în minte, Se-aprinde gândul către mine fierbinte, Se stinge-o durere acută, Se-aude-o muzică veche: ascultă! Se-aude norul cum plouă, Se-aprinde ochiul în fiecare oră, Se stinge luna la clipitul dimineţii, Se-aude-n oameni suflarea vieţii. Se-aude pasărea cum se bucură, Se-aprinde-un sărut cu gust de zmeură, Se stinge răceala romantic, în doi, Se-aude cartea, răsfoitul de foi.

Nu voiai să te pierzi în inexistenţă, Să oftezi şi să plângi - rezultatul negândirii, Ai ascultat vocea ce-ţi şoptea miere multă Pictând inocent un zâmbet - revenirea firii. Ai atins copacii cu scoarţă groasă în larma de toamnă Şi-ai luat căldura sferei galbene în palmele reci, Ţi-ai încălzit şi ţi-ai uscat picăturile de rouă de pe obraji, Ai îmbrăţişat pământul cu frunzele întinse ce pleacă, Şi le-ai simţit fragilitatea, lipsa de apă.     E timpul zugrăvirii unui vers înflăcărat în toamna arămie   Când în fiinţă intri mai adânc în fiecare-al ei apus. Cuvinte vechi şi noi, calde şi moi ce nu s-au scris   Sunt pline, îşi aşteaptă din nou cerneala roşie.

Uneori, cuvintele care se nasc şi se rostesc din inimă, Nu sunt ascultate, înţelese şi simţite cu adevărat de cealaltă inimă, De parcă s-ar fi pierdut capacitatea senzorială şi cognitivă. Şi-atunci când târziu afli, se-afişază fundalul trist, apăsător, Şi-ncepi să ştii că nu mai e nimic de făcut sau întors, Pentru că va şterge mereu orice sentiment O radieră a celui ce se află cu regres în afect, Iar zbuciumul de-l laşi, te va atinge nemilos chiar şi-n mers, Şi-n noaptea fără de somn, dincolo de ochi şi urechi. Uneori, punctul e bine să rămâne punct Când totul a rămas prea rece şi îmbrăcat gros în incertitudinea Ce-a răscolit gândurile ca-ntr-un dans haotic, cutremurător, Şi bine-i de ştiut că atunci clipele se pot schimba revelator, Şi-n suflet poate renaşte liniştea, căci rost mai are doar noua idee Ce-o adopţi după punct, şi punerea ei în aplicare.

Albastrul senin, soarele luminos, florile galben-aprins, toate îi jucau frumos pe retina scânteietoare... Se plimba pe aleile ce purtau primele frunze căzute şi pe aleile gândurilor demult avute. Nu se pierdea... Secundele, minutele, orele, toate ardeau zâmbind în nesfârşitul timp al universului şi fiecare gând îi acoperea fiinţa blând. Şi cu fiecare pas, lăsa în urmă, ca o emanare, calmul inimii ei, nu neapărat ca o demostraţie că se poate... era chiar aşa. Lăsându-se pe spate, pe firele de iarbă, fruntea îi era mângâiată fin de broboanele de rouă. O frunză se legăna în stânga şi în dreapta din înalt de coroană de copac, acoperind şi descoperind totodată săgeţile soarelui, până ce îi ateriza pe antebraţ; şi se ocupa cu privitul fiecărei nervuri până când o aripă de vânt purta frunza tot mai departe, pierzându-i-se urma. Colţurile rochiei negre se lăsau modificate de acelaşi suflu de vânt, creându-i forme incongruente, uşor şifonate, precum cele create de trup, de mâini în noapt...

Sub cerul înnoptat mai des se-aşează Cu speranţă şi încredere idealuri, visuri, Ce vorbesc interior şi aparent tac la suprafaţă Căci puse-n aplicare se vor, sunt ale vieţii pulsuri. Timpul trece şi fiinţa conştientizează, bine ştie, Şansa, pasul trebuie să le atingă zilnic, Iar dansul lor de se mai încurcă nu-i prăbuşire, El se face în continuare fără icnet. Îmbrăţişarea continuă şi cu căldură a visului Va face să se deschidă concentrat, treptat, încet şi sigur Şi nu palid, crispat sau pierdut în uscăciunea vântului, Ci ca o floare răsărită somptuos, necunoscând vreun tremur.

Simţirea în alb-gălbui ce a căpătat clar forme înalte, nu se mai întoarce în crăpăturile, în firimuturile ce le-a primit odată; acum păşeşte tot înainte, completă. Pleoapele cu genele arcuite, da, se lipesc, dar somn nu poartă, nu, ochiul s-a deschis, s-a aprins. Fiinţa-i pe-o coloană a infinitului, iar încrederea şi speranţa există împreună, tot timpul, asemenea unui cuplu bine sudat, necuprinse de vreo pată de imaturitate, căci s-a înţeles raza. Întregul e completul, esenţialul creşterii, hrănit cu grijă, cu iubire, cu devoţiune, ce trebuie revărsat în lume uşor, dar bine, şi se dă astfel mai departe, căci asta-i viaţa deplină, bucuria ce n-o dai mărunt, scurt, incomplet, şi n-o păstrezi doar pentru tine, căci altfel nu se mai poate defini ca bucurie, şi-apoi... ce dai primeşti la fel. Sunt gânduri ce trebuie lăsate să se prăbuşească, căci cele ce s-au încurcat ca iţele trebuie doar să le dai drumul, să le tai, să le distrugi, să zboare departe de tine, pentru că oricât ai vre...

O călătorie spre centrul inimii realizezi în fiecare zi şi de fiecare dată când simţi atingerea unei aripi de om ce se vrea spre înalt şi îţi face semn de ajutor, şi tu îl îndrumi cu drag. O călătorie spre centrul inimii realizezi atunci când raze peste raze duios se ating şi împreună formează lumina supremă, iar noapte nu-i decât afară. O călătorie spre centrul inimii realizezi atunci când două priviri deschid porţile ei şi orice plâns cuprins de aflicţiune se usucă sub mângâierile de soare ale sufletului-pereche necuprins de frig. Călătorii spre centrul inimii se tot fac şi se găsesc în tabel la Psi .

Răsăritul de după dealul verde văratic azi altfel îl priveşti... În suflet îţi pătrund perpendicular razele lui sidefii, întregi. Te gândeşti amuzat că pe acel deal nu au ce căuta un piton şi-o pisică , Dar gândul acesta a făcut ca tristeţea să-ţi fugă, Şi la fiecare ridicare de pleoapă observi că nu te mai înţeapă, Eşti mai vioi şi mai limpede exact ca splendida dimineaţă. Azi e clar altfel, gândurile ţi se aştern pe o pernă moale, Iar gândurilor negative le-ai dat câte o palmă şi degeaba se opun Şi strigă înfuriate, tu le arunci cât mai departe şi se fac scrum, Şi mintea nu-ţi mai este o patină ca ieri, alunecând la vale, Pentru că ai schimbat frecvenţa, prinzi alt post Şi n-ai nevoie de păstori . Mânat mai mult ca oricând de pulsaţii interne, pozitive, De pe un alt port sau peron te-ai hotărât să pleci, Iar căilor greşite le-ai pus câte o pensă , le blochezi, Şi te îndrepţi către lumea din tine Fără arme din panoplie , Pentru că ...

Apatici ne plimbăm prin viaţă, Şi uneori, speriaţi de propria existenţă. Exteriorizăm oftaturi tremurate, Ne facem praf şi pulbere în extreme. Pretindem că luptăm, războinici suntem, Dar uneori chiar rugul propriu ni-l ardem. Suflete boboci , răbdătoare am fost odată, Astăzi, fiare necrozate - prea multă boală . Un sâmbure de adevăr căutăm, Dar de el parcă mai mult ne depărtăm. Dispreţuim frumosul - scrisul, tablourile , Dar arta nu cedează, nu şi-a înmuiat strigările. Închide ochii, dar nu-ţi topi visele ca ceara, Conştientizează-ţi drumul, reactualizează-ţi purtarea. Odihneşte-ţi trupul pe pâmântul atins de adunătoare, Priveşte cerul şi raza portocalie, Lasă-le să-ţi aducă gândul către tine, Şi... trăieşte! Cu cele douăsprezece cuvinte s-au jucat şi cei înscrişi în tabel la Psi.

Câteodată, noaptea mă prinde într-o inimaginabilă singurătate... Vântul îmi mângâie haotic părul, iar braţul lui rece îl simt pe spate, la un loc cu un miros de frunze ude, moarte. Şi mai mult ca oricând, realizez că în mine cad tone de gânduri... Simt cum timpul se strecoară precum nisipul printre degete şi îmi aduc aminte că doar el are continuitate permanentă, căci mie îmi aduce şi îmi ia lucruri, şi ştiu că va face acelaşi gest cât voi trăi, probabil pentru a mă obişnui cu efemeritatea; mă va lua de tot, atunci când timpul meu se va termina, şi voi rămâne doar o umbră pierdută sau voi fi precum parfumul care mai pluteşte prin cameră o bună bucată de timp, semn că am fost, că am trăit acolo, şi mi-am dus gândurile în tăcere sau strigând dureros către cer aşteptând un răspuns, măcar unul din zeci sau sute de întrebări... Oricât încerc să nu mă gândesc prea mult, luându-mi din nou şi din nou cărţi de citit, nimic nu-mi promite uitarea a ceea ce am trăit şi nici întreruperea ...

Singurătăţi, singurătăţi, Agonii, agonii, Răceli, răceli, Şi alte simptomatologii... Piesele din jur se micşorau, parcă nu se mai potriveau, Iar ochii tăi confuzi, puful salcâmilor ce dansa alene, priveau. Parcul în care te aflai se cufunda în îmbrăţişarea, în sunetul frigului, Şi atmosfera era acompaniată de voci îndepărtate şi apropiate ale sufletelor. Nu mai suportai să fii singur, strângeai la piept doar aerul, Voiai să pleci, dar ceva te imobiliza şi traversai străzi cu privirea şi cu gândul. Într-un târziu, te-ai ridicat şi ai plecat, ploaia parcă te-a citit şi te-a ajutat, A început să plângă peste lacrima ce ţi se prelingea din colţul ochiului întristat. Spre seară, stăteai cu ochii închişi, dar nu ţi-ai mai putut aduce somnul. Printre lumini şi umbre cu parfum de ploaie, distingeai doar roşul şi negrul, Şi atunci, senzaţia că un vis s-a mai închis puţin câte puţin Se intensifica, şi ţi se forma teama de ce va putea de mâine veni. Lum...

Ne dezbrăcăm cuvintele... Le lăsăm pe unde ne purtăm paşii: pe străzi, pe bănci, prin mijloace de transport, prin conexiuni de priviri, pe internet; le lăsăm la alţi oameni aşa cum şi aceştia îşi lasă la rândul lor cuvintele la noi; le lăsăm pe foi virtuale ori palpabile. Unele cuvinte le lăsăm poate pentru a ne întoarce la ele cândva, pe altele le lăsăm de tot, le uităm; noi spunem sau credem că uităm, dar există probabilitatea de a nu reuşi în mod constant, căci într-o zi este posibil să ne amintim totul atât de viu, atât de pregnant, atunci când ne aflăm în conjuctura potrivită. Dar uneori, ajungem să ne uităm mai degrabă pe noi şi nu uităm lucrurile de care nu mai avem nevoie. Pentru că nu efectuăm mai des sau ori de câte ori este nevoie o igienă a minţii, sfârşim prin a ne uita. Iar a ne uita este unul dintre cele mai grave lucruri cu care se poate confrunta omul. Peste tot sunt cuvinte... În cărţi, în ziare, reviste, pe străzi, în şcoli şi alte instituţii; şi chiar şi o im...

Perfect pictat pe azurul infinit, Îmi mângâia plăpând ochii amurgul violet. Mă-ndemna până la ultima lui secundă să zbor, să vin Urcând pe liniile degrade de nori, dar am sfârşit cu un suspin... Nu puteam decât să-l păstrez în albumul minţii Şi să-l rog să-mi coloreze camerele inimii. Dar ştiam că azi nimic nu se mai întorcea... Violetul într-un albastru noptatic se stingea. 3, 2, 1... S-a dus, s-a dus, nu mai era prezent Şi eu tăceam, priveam nemişcată spre orizont. Cerul s-a închis complet Şi numai eu nu voiam să plec, Numai eu voiam să mai rămân, Un pic voiam să-l mai privesc, Dar eu prea mult aşteptam, Iar el pleca... El mă uita...

Întunericul încă bântuie pe fiecare rând din minte Şi litere ies continuu, lipite în nenumărate cuvinte. Simt că doar eu mă aud în fiecare noapte Şi un strigăt întind iar peste o nevinovată foaie. Nu-mi da cuvinte gustoase ce se transformă în amăgiri, Nu-mi da năprasnicele furtuni, nu-mi şterge culori, Nu-mi spune ca visul îmbrăţişat de amor a apus Nu-mi spune că mi-am pierdut acel surâs... Dă-mi o rază de speranţă, dă-mi o mână de ajutor, Fă ca zilele mele să nu fie cuprinse de-acel rece fior. Nu-mi da sentimentul pierderii prin absenţe, striviri, Nu-mi da regrete, oftaturi mute printre viitoare iubiri. Nu-mi da nimic ce nu s-ar putea împlini, Nu-mi da clipe ce rămân doar în mine, închise amintiri, Nu-mi da, căci ştiu ce lungă, ce apăsătoare e uitarea... Tu, viaţă, îmi asculţi rugămintea?

Soarele începea să-şi decline razele, iar ea adora să se lase mângâiată de ultimele raze roşii - aurii. Mai târziu, pe cer erau cusute stele, iar noaptea avea o strălucire aparte. Sau poate că ea, fiinţa plăpândă, îi conferea acea strălucire, schimbându-şi modul de a vedea, de a interpreta tot ce se petrecea în jurul ei... S-au dus zilele în care îşi placa chipul cu var , încercând să ascundă oboseala interioară, starea de nelinişte în care se afla. Dar şi-a spălat sufletul si a luat-o de la capăt cu mai multă perseverenţă. A înţeles că există o singură cale prielnică: să construiască pas cu pas tot ce îşi dorea, astfel încât să fie fericită. A înţeles că doar mâinile sale împreună cu mintea ei puteau face minuni. Şi chiar dacă noaptea o prindea singură, ştia că pe cer o privea, o veghea o stea , poate chiar steaua ei norocoasă, acea lumină care o făcea să înţeleagă că există sigur în orice întuneric, şi seamănă ca o portiţă care duce spre frumos, spre pace... A doua zi, în z...

Mi-amintesc emoţiile care te lasă fără cuvinte, iar tăcerea e cea mai potrivită; o literă, un sunet ar distruge acea convorbire din priviri. Sunt momente în care să taci e cel mai romantic. Mi-amintesc momente ce păreau ireal de frumoase şi abia când veneau cel puţin două confirmări le credeam, fiind sigură că nu visam. Mi-amintesc convorbiri care păreau că nu au sfârşit ori nu meritau să aibă un sfârşit. Mi-amintesc bucuria cu care realizam fotografii şi cum numărul lor ajungea uşor la 200 şi parcă tot nu erau de ajuns. Mi-amintesc cum învăţam lucruri noi, cum găseam rezolvări celor mai întunecate stări. Mi-amintesc trenurile şi mersul lor. Mi-amintesc compartimentul în care stăteam, locurile şi chipurile celorlalţi din el. Mi-amintesc când am început să ştiu ce vreau şi cum totul se detensiona, se limpezea. Mi-amintesc plăcerea cu care scriu. Mi-amintesc entuziasmul cu care devorez cărţile. Mi-amintesc toate textele şi poeziile în care am lăsat o parte din suflet...

Imagini noi defilau prin faţa ochilor invadaţi de dor, Şi toate treceau mai departe, se lipeau de trupul doritor. Mâinile se-mpleteau, căutau cu grijă acel sonor, Din pieptul ei palid, neatins, dar însetat de amor. Frumuseţea nu se putea descompune ca o frunză de toamnă, Şi el îi desena întruna cercuri, mişcări de o fineţe rară, Şi-i dăruia nenumărate priviri şi sărutări calde de vară, Şi era acoperită bucăţică cu bucăţică de o emoţie unică. Sub vălul transparent, în acel mister, simţeau, tăceau, Cuvintele din minte pe parcurs se împlineau, Pentru că braţele lor soare purtau şi răspundeau Oricărui vis, oricărei chemări din noianul de dorinţe, Şi alte amintiri se mai scriau pe foi, liniştite.

Cu ochii închişi îmi ating părul, chipul, mâinile, coastele, picioarele, pe cântecul lui Liszt, Liebestraum. Mi-e dor, dar nu încerc să-l şterg din mine ori să-l arunc departe, pe primul nor din acest amurg mort. Realizez că în tăcere îmi duc gândurile mele, şi poate că aş vrea să spun multe, poate chiar cu voce tare, dar nu este nimeni să mă asculte. Şi mai are vreun sens, atunci când totul pare a fi din ce în ce mai şters?! Şi poate că nici eu nu ar trebui să mai ascult orice îmi spun... Cerul plânge şi cântecul la fel... Voi adormi cu el în minte şi mă voi visa, într-o altă zi, dintr-o altă viaţă, apoi mă voi trezi speriată, pe acelaşi pat de gheaţă. E frig şi parfumul ce îl port, cu note răcoritoare de răsărit, nu îşi are locul pe pielea mea, în ceea ce simt, şi cu atât mai puţin în asfinţit... E prea dulce, e prea fin... Cristalele de ploaie se preling pe ferestre şi privesc dansul, contopirea lor perfectă şi rece. Privirea mi-e fixă, dar altundeva, iar o şoaptă de-a ta iar o...

  Poetul nu mai scrie la fel, dar schiţează un vers aparent fără sens. El cade, se ridică, iar cade şi se întreabă câţi paşi mai are până la acel ceva - nu ştie ce, nu ştie cum să-l numească - dar îl aşteaptă, vrea să-i iasă în faţă...  Zâmbetele s-au înfricoşat, ochii nu s-au mai ridicat din pământ, mâinile s-au oprit din mângâiat, inima nu mai simte la fel, iar cuvintele s-au oprit, căci s-au aprins ca un chibrit şi au ars până la sfârşit. Viaţa tremură ca un copil hiperemoţionat şi nimic nu mai poate fi sigur sau la fel cum a fost. Umbra n-a dispărut, se ţine ca o fantomă după fiinţă, spunându-i cu ecou o poveste ştiută, dar urechile s-au făcut surde intenţionat şi totuşi au ratat. Se caută prea mult şi se pierde, se caută un zâmbet şi se primeşte unul îngheţat sau când se doreşte prea tare, se eşuează, iar când se doreşte prea puţin, ori deloc, se câştigă. O clipă, un minut a devenit prea mult şi nu mai este timp sau nici nu vrei să mai auzi. Parfumul dulce s-a...