Claudia's Words

Uneori, cuvintele care se nasc şi se rostesc din inimă, Nu sunt ascultate, înţelese şi simţite cu adevărat de cealaltă inimă, De parcă s-ar fi pierdut capacitatea senzorială şi cognitivă. Şi-atunci când târziu afli, se-afişază fundalul trist, apăsător, Şi-ncepi să ştii că nu mai e nimic de făcut sau întors, Pentru că va şterge mereu orice sentiment O radieră a celui ce se află cu regres în afect, Iar zbuciumul de-l laşi, te va atinge nemilos chiar şi-n mers, Şi-n noaptea fără de somn, dincolo de ochi şi urechi. Uneori, punctul e bine să rămâne punct Când totul a rămas prea rece şi îmbrăcat gros în incertitudinea Ce-a răscolit gândurile ca-ntr-un dans haotic, cutremurător, Şi bine-i de ştiut că atunci clipele se pot schimba revelator, Şi-n suflet poate renaşte liniştea, căci rost mai are doar noua idee Ce-o adopţi după punct, şi punerea ei în aplicare.

Albastrul senin, soarele luminos, florile galben-aprins, toate îi jucau frumos pe retina scânteietoare... Se plimba pe aleile ce purtau primele frunze căzute şi pe aleile gândurilor demult avute. Nu se pierdea... Secundele, minutele, orele, toate ardeau zâmbind în nesfârşitul timp al universului şi fiecare gând îi acoperea fiinţa blând. Şi cu fiecare pas, lăsa în urmă, ca o emanare, calmul inimii ei, nu neapărat ca o demostraţie că se poate... era chiar aşa. Lăsându-se pe spate, pe firele de iarbă, fruntea îi era mângâiată fin de broboanele de rouă. O frunză se legăna în stânga şi în dreapta din înalt de coroană de copac, acoperind şi descoperind totodată săgeţile soarelui, până ce îi ateriza pe antebraţ; şi se ocupa cu privitul fiecărei nervuri până când o aripă de vânt purta frunza tot mai departe, pierzându-i-se urma. Colţurile rochiei negre se lăsau modificate de acelaşi suflu de vânt, creându-i forme incongruente, uşor şifonate, precum cele create de trup, de mâini în noapt...

Simţirea în alb-gălbui ce a căpătat clar forme înalte, nu se mai întoarce în crăpăturile, în firimuturile ce le-a primit odată; acum păşeşte tot înainte, completă. Pleoapele cu genele arcuite, da, se lipesc, dar somn nu poartă, nu, ochiul s-a deschis, s-a aprins. Fiinţa-i pe-o coloană a infinitului, iar încrederea şi speranţa există împreună, tot timpul, asemenea unui cuplu bine sudat, necuprinse de vreo pată de imaturitate, căci s-a înţeles raza. Întregul e completul, esenţialul creşterii, hrănit cu grijă, cu iubire, cu devoţiune, ce trebuie revărsat în lume uşor, dar bine, şi se dă astfel mai departe, căci asta-i viaţa deplină, bucuria ce n-o dai mărunt, scurt, incomplet, şi n-o păstrezi doar pentru tine, căci altfel nu se mai poate defini ca bucurie, şi-apoi... ce dai primeşti la fel. Sunt gânduri ce trebuie lăsate să se prăbuşească, căci cele ce s-au încurcat ca iţele trebuie doar să le dai drumul, să le tai, să le distrugi, să zboare departe de tine, pentru că oricât ai vre...

Apatici ne plimbăm prin viaţă, Şi uneori, speriaţi de propria existenţă. Exteriorizăm oftaturi tremurate, Ne facem praf şi pulbere în extreme. Pretindem că luptăm, războinici suntem, Dar uneori chiar rugul propriu ni-l ardem. Suflete boboci , răbdătoare am fost odată, Astăzi, fiare necrozate - prea multă boală . Un sâmbure de adevăr căutăm, Dar de el parcă mai mult ne depărtăm. Dispreţuim frumosul - scrisul, tablourile , Dar arta nu cedează, nu şi-a înmuiat strigările. Închide ochii, dar nu-ţi topi visele ca ceara, Conştientizează-ţi drumul, reactualizează-ţi purtarea. Odihneşte-ţi trupul pe pâmântul atins de adunătoare, Priveşte cerul şi raza portocalie, Lasă-le să-ţi aducă gândul către tine, Şi... trăieşte! Cu cele douăsprezece cuvinte s-au jucat şi cei înscrişi în tabel la Psi.

Ne dezbrăcăm cuvintele... Le lăsăm pe unde ne purtăm paşii: pe străzi, pe bănci, prin mijloace de transport, prin conexiuni de priviri, pe internet; le lăsăm la alţi oameni aşa cum şi aceştia îşi lasă la rândul lor cuvintele la noi; le lăsăm pe foi virtuale ori palpabile. Unele cuvinte le lăsăm poate pentru a ne întoarce la ele cândva, pe altele le lăsăm de tot, le uităm; noi spunem sau credem că uităm, dar există probabilitatea de a nu reuşi în mod constant, căci într-o zi este posibil să ne amintim totul atât de viu, atât de pregnant, atunci când ne aflăm în conjuctura potrivită. Dar uneori, ajungem să ne uităm mai degrabă pe noi şi nu uităm lucrurile de care nu mai avem nevoie. Pentru că nu efectuăm mai des sau ori de câte ori este nevoie o igienă a minţii, sfârşim prin a ne uita. Iar a ne uita este unul dintre cele mai grave lucruri cu care se poate confrunta omul. Peste tot sunt cuvinte... În cărţi, în ziare, reviste, pe străzi, în şcoli şi alte instituţii; şi chiar şi o im...

Soarele începea să-şi decline razele, iar ea adora să se lase mângâiată de ultimele raze roşii - aurii. Mai târziu, pe cer erau cusute stele, iar noaptea avea o strălucire aparte. Sau poate că ea, fiinţa plăpândă, îi conferea acea strălucire, schimbându-şi modul de a vedea, de a interpreta tot ce se petrecea în jurul ei... S-au dus zilele în care îşi placa chipul cu var , încercând să ascundă oboseala interioară, starea de nelinişte în care se afla. Dar şi-a spălat sufletul si a luat-o de la capăt cu mai multă perseverenţă. A înţeles că există o singură cale prielnică: să construiască pas cu pas tot ce îşi dorea, astfel încât să fie fericită. A înţeles că doar mâinile sale împreună cu mintea ei puteau face minuni. Şi chiar dacă noaptea o prindea singură, ştia că pe cer o privea, o veghea o stea , poate chiar steaua ei norocoasă, acea lumină care o făcea să înţeleagă că există sigur în orice întuneric, şi seamănă ca o portiţă care duce spre frumos, spre pace... A doua zi, în z...

  Poetul nu mai scrie la fel, dar schiţează un vers aparent fără sens. El cade, se ridică, iar cade şi se întreabă câţi paşi mai are până la acel ceva - nu ştie ce, nu ştie cum să-l numească - dar îl aşteaptă, vrea să-i iasă în faţă...  Zâmbetele s-au înfricoşat, ochii nu s-au mai ridicat din pământ, mâinile s-au oprit din mângâiat, inima nu mai simte la fel, iar cuvintele s-au oprit, căci s-au aprins ca un chibrit şi au ars până la sfârşit. Viaţa tremură ca un copil hiperemoţionat şi nimic nu mai poate fi sigur sau la fel cum a fost. Umbra n-a dispărut, se ţine ca o fantomă după fiinţă, spunându-i cu ecou o poveste ştiută, dar urechile s-au făcut surde intenţionat şi totuşi au ratat. Se caută prea mult şi se pierde, se caută un zâmbet şi se primeşte unul îngheţat sau când se doreşte prea tare, se eşuează, iar când se doreşte prea puţin, ori deloc, se câştigă. O clipă, un minut a devenit prea mult şi nu mai este timp sau nici nu vrei să mai auzi. Parfumul dulce s-a...

În viaţă se mai ajunge şi la război , şi fiecare are o intensitate şi o durată diferite. De multe ori, considerăm  mult prea grav prezentul, decât ceea ce am trăit până atunci sau că nu poate exista ceva mai grav de atât, şi totul se transformă uneori, paradoxal, într-o imagine, o percepţie greşite. De aceea, noi, oamenii, nu mai suntem capabili să vedem clar situaţia şi reacţionăm anapoda în privinţa unor astfel de evenimente. Dar dintre toate războaiele, cel interior este poate cel mai greu de dus, dar nu şi imposibil de rezolvat. E un război care se dă în mintea ta, în inima ta, în tine, e al tău şi numai al tău, din cauza surplusului de gânduri sau din cauza alimentării fiinţei cu imagini, cu trăiri nefaste, nereuşind dizolvarea lor, nereuşind trierea lor. Dar poate că cel mai greşit lucru pe care poţi să-l faci în viaţă este să-ţi aşezi dragostea pe un afet , crezând că vei nimeri cu precizie persoana dorită şi că va fi a ta. Rezultatul nu e deloc favorabil, pentru că...

Săgeata dragostei zgârie învelişul inimii - poarta către tărâmul sentimentelor tari, şi insistă, dar inima de data aceasta se opune. Astăzi e mai precaută, căci nu vrea să mai râmână cu visele şi sentimentele spulberate. Ştie prea bine că nu se opreşte totul atât de uşor; ştie că durerea se acutizează şi rămâne acea gaură - calea prin care s-a produs unirea defectă - ce greu se va cicatriza, căci uneori, nici măcar el, timpul, nu îl lasă pe om să uite tot ce îşi doreşte şi să se vindece. Iar g ândurile continuă vertiginos, şi se caută alte explicaţii, alte reacţii, considerându-se mult mai potrivite cele de acum, decât cele întreprinse cu o zi în urmă. Şi astfel, se joacă pe scena interioară, dansul analizelor şi sintezelor, şi nu pentru o singură zi, ci pentru săptâmâni, luni, poate chiar ani, de parcă nu ar fi înzestrate cu extenuare.  Sub influenţa raţiunii, chiar şi o neaşteptată săgeată va fi blocată, i se va strâmba tăişul ori se va rupe... Dorinţa dragostei nu-i abolită...

Fericirea este un moment - relativ scurt - dar se doreşte ca aceasta să facă parte din viaţa noastră cât mai mult posibil. Ea poate fi de lungă durată cu cât avem mai multe momente frumoase, fericite. Important de ştiut este faptul că momentele frumoase nu stau după noi, ci noi trebuie să le creem, să le activăm...  Însă nu de puţine ori, ne ocupăm mintea şi sufletul cu prea multe griji: unele adevărate, altele născocite, deloc importante, sau doar le amplificăm, fie ele adevărate sau nu, căzând în exagerări; dar aceste exagerări nu sunt evidente atunci, ci abia după ce am depăşit problemele. Nu ne dăm voie să fim fericiţi, gândurile ne stau, paradoxal, tot la probleme, cu toate că suntem prinşi în braţele fericirii. Apoi ne plângem că nu suntem fericiţi, că totul este în defavoarea noastră, că ne mistuie un foc la propriu. Adevărul este că atunci când avem momente de fericire, nu le trăim aşa cum ar trebui, nu le gustăm, nu profităm de ele din plin, ci aproape că nu le conş...

Praful aminteşte de mizeria umană în ochii unui căutător de sensuri... Da, mizeria aceea care se lipeşte de minţile oamenilor, căci este lăsată să se adune strat cu strat, an de an, apoi este lăsată să se întărescă, devenind piatră. Pietre seci sunt unii, în zadar atinşi de soare, căci nu sunt capabili de a simţi... nimic. Dacă ar avea pietrele conştiinţă ar mulţumi soarelui?! Dar asta e altă poveste, aşa că reformulez: dacă şi-ar aminti oamenii că există voinţa, ar mulţumi voinţei? O întrebare poate cam absurda... Oamenii? Poveşti triste, fericite, asemănătoare, şi totuşi unice, căci nimic nu e tras la indigo, nici măcar gemenii. Realitatea e îmbrăcată în gheaţă atunci când se zăresc şi se conştientizează zâmbetele, cuvintele false, sau altfel spus, atunci când se descoperă adevăratele feţe. Şi ai vrea atunci să nu le înţelegi, să nu le citeşti... Ar fi fost mai simplu, căci ce nu ştii, nu te doare. Şi astfel, când suntem siguri că ştim... nu mai ştim. Da, totul se dezvăluie dure...

Scaunul  era nerăbdator să mă primească pe lemnul său - cândva o banală  scândură  - cu aromă veche extrem de îmbietoare, de la masa plină de cărţi. Mă aşez calm, dar gata să intru într-o nouă aventură, şi în cele din urmă, aleg o carte...  Greaţa , de Sartre - un adevărat  scenariu  existenţialist. Petrec câteva ore bune cu ea şi realizez că mi-a redat şi mie greaţa, o greaţă veche, pe care am întâlnit-o pentru prima dată, undeva în primii mei ani, contemplând viaţa în spatele unei case. Am resimţit-o ca un  scurt -circuit al vieţii... Îmi ridic ochii din carte, căci soarele îmi ucide atenţia cu săgeţile lui ademenitoare, şi tot atunci, sesizez multe  scame  plutitoare. Frumoasă imagine nesănătoasă... Şi ca de nicăieri, îmi zboară prin minte o zi de vară, în care nu poţi avea nicio scuză  să nu ieşi afară, doar în cazuri cu totul şi...

Ne naştem şi murim. Cât trăim, ne adresăm o multitudine de întrebări. Şi multe întrebări nu au răspunsuri concrete. Şi ce fiinţă trecătoare este omul… Dispărem fizic. Şi totuşi, se mai poate pune problema dispariţiei? Singura certitudine pe care o avem, este aceea că ne amestecăm cu pământul. Chiar dacă ne lăsăm cenuşa purtată de vânt, ea tot se va aşeza pe pământ. Suntem una cu pământul. Aşadar, am putea concluziona că rămânem tot aici. Şi dacă avem şi această parte imaterială - sufletul, el unde merge? Pe unde călătoreşte? Către ce lumi necunoscute se avântă? Şi de ce ar vrea sufletul să se despartă de trup?    Şi o are chiar suntem răsplătiţi în funcţie de faptele noastre? Oare după moarte ne aşteaptă o aşa-zisă lume de dincolo, o lume mai bună, un ţinut numit Rai, unde găsim multă voie bună, fericire, iar la polul opus, un ţinut numit Iad? Şi de ce să aşteptăm fericirea din Rai, când o putem găsi aici, pe pământ? Să fie vorba despre o altfel de fericire? Dar nu ştim...

Îmi descalţ mintea de gândurile putrede şi privesc în oglindă, spunându-mi uşor timid:  Priveşte, ştii cine eşti şi ştii ce vrei! Genele arcuite dansau de sus în jos ca aripile unui fluture obosit. Încărcate de un praf greu - simbolizând vechimea - , am hotărât să le  scutur. Praful l-am donat vântului, căci el îl va putea duce cât mai departe de mine. Ochii au început să se limpezească... Excesiv de înceţoşati, ei nu au mai ştiut să vadă decât îngerul negru cu iluzii şi amintiri ce nu meritau amintite. Mi-am uitat aptitudinile, am uitat să mai trăiesc, mi-am uitat fiinţa. Şi cine îşi uită fiinţa, mai devreme sau mai târziu, tot se va întoarce la ceea ce este. Fiecare trebuie să urmeze cursul propriului drum. Şi dacă porneşti pe o altă cale, vei fi întors, până vei conştientiza care îţi este adevărata cale. Interesant sau nu, în tot acest timp tu ştiai care este, doar că ai evitat-o de nenumărate ori. Apoi, rămâi probabil cu regrete. Regrete referitoare la timpul pie...

Sunt o carte. Am două coperţi şi un cuprins format momentan din câteva capitole, căci sfârşitul meu încă nu e aici şi nici nu vreau să ajung la el - pentru că e mult prea devreme - dar sunt conştientă că voi avea un sfârşit. Acum, în această carte, la acest capitol, nu mai pot scrie ceva dulce şi frumos, pentru că viaţa nu arată întotdeauna ca în filme, iar dragostea nu arată întotdeauna ca în versurile poeţilor. Raţiunea îşi începuse protestul mai demult, dar preferam să o evit, să mă mint sau să uit. Într-o seară de toamnă, mi-am răscolit conştiinţa, mi-am răscolit întreaga fiinţă şi pentru prima dată am început să mă gândesc cu adevărat la mine, la ceea ce sunt. Mi-am dat întâlnire cu propriul Eu. Nu mai aveam nevoie de păreri fără o bază solidă, nu mai aveam nevoie pentru moment de exteriorul ce mă transformase prea mult şi poate prea rău, nu mai voiam poveşti ireale. În acea seară, m-am izolat într-un colţ al meu. Draperiile fluturau în dansul vântului, dar adoram mişca...

Despre personalitate Una dintre cele mai dificile cunoasteri, este cunoasterea autentica a unei persoane. De multe ori, se intampla ca interiorul sa fie unul, iar exteriorul sa il afisam ca fiind altul - nu ca si interiorul; cele doua parti se contrazic. Intrebarea este... pana cand?! Daca stii cine esti si iti place cine esti, atunci esti in armonie cu tine insuti si ti-ai dat voie sa fii exact ceea ce esti. Este esential a sti cine suntem. Si aici vorbim despre personalitate - mai exact - despre calitatile morale si intelectuale cu care este inzestrata o persoana. Personalitatea cuprinde a sti ce ne place, ce nu ne place, descoperirea talentelor, vocatiei. Ar trebui valorificat ceea ce stim sa facem, pentru ca tot ce stim, face parte din noi si ne definesc. Din pacate, nu toti se cunosc sau daca se cunosc, renunta la propria cale, la propriile visuri, pentru a le indeplini probabil, pe ale altora. Acceptarea a ceea ce este cu adevarat o persoana sau ceea ce simte ca est...

-          Cine esti tu? -          Sunt! Ce intrebare mai e si asta? -          Nu! Nu cred ca m-ai inteles! -          De ce? -         Era o intrebare serioasa! Si nu e de ajuns doar sa fii! -          Am inteles! Ma numesc X si am y  ani. -          Nu! Iar nu m-ai inteles! -          Pai, nu sunt si doar atat... am un nume, am si buletin, vorbesc cu oamenii, deci exist! -          Draga X, nu intelegi nici acum?! -          Ce sa inteleg? -          Nu ai inteles cine esti? -          Stiu cine sunt...