Claudia's Words

Sub cerul înnoptat mai des se-aşează Cu speranţă şi încredere idealuri, visuri, Ce vorbesc interior şi aparent tac la suprafaţă Căci puse-n aplicare se vor, sunt ale vieţii pulsuri. Timpul trece şi fiinţa conştientizează, bine ştie, Şansa, pasul trebuie să le atingă zilnic, Iar dansul lor de se mai încurcă nu-i prăbuşire, El se face în continuare fără icnet. Îmbrăţişarea continuă şi cu căldură a visului Va face să se deschidă concentrat, treptat, încet şi sigur Şi nu palid, crispat sau pierdut în uscăciunea vântului, Ci ca o floare răsărită somptuos, necunoscând vreun tremur.

Răsăritul de după dealul verde văratic azi altfel îl priveşti... În suflet îţi pătrund perpendicular razele lui sidefii, întregi. Te gândeşti amuzat că pe acel deal nu au ce căuta un piton şi-o pisică , Dar gândul acesta a făcut ca tristeţea să-ţi fugă, Şi la fiecare ridicare de pleoapă observi că nu te mai înţeapă, Eşti mai vioi şi mai limpede exact ca splendida dimineaţă. Azi e clar altfel, gândurile ţi se aştern pe o pernă moale, Iar gândurilor negative le-ai dat câte o palmă şi degeaba se opun Şi strigă înfuriate, tu le arunci cât mai departe şi se fac scrum, Şi mintea nu-ţi mai este o patină ca ieri, alunecând la vale, Pentru că ai schimbat frecvenţa, prinzi alt post Şi n-ai nevoie de păstori . Mânat mai mult ca oricând de pulsaţii interne, pozitive, De pe un alt port sau peron te-ai hotărât să pleci, Iar căilor greşite le-ai pus câte o pensă , le blochezi, Şi te îndrepţi către lumea din tine Fără arme din panoplie , Pentru că ...

Câteodată, noaptea mă prinde într-o inimaginabilă singurătate... Vântul îmi mângâie haotic părul, iar braţul lui rece îl simt pe spate, la un loc cu un miros de frunze ude, moarte. Şi mai mult ca oricând, realizez că în mine cad tone de gânduri... Simt cum timpul se strecoară precum nisipul printre degete şi îmi aduc aminte că doar el are continuitate permanentă, căci mie îmi aduce şi îmi ia lucruri, şi ştiu că va face acelaşi gest cât voi trăi, probabil pentru a mă obişnui cu efemeritatea; mă va lua de tot, atunci când timpul meu se va termina, şi voi rămâne doar o umbră pierdută sau voi fi precum parfumul care mai pluteşte prin cameră o bună bucată de timp, semn că am fost, că am trăit acolo, şi mi-am dus gândurile în tăcere sau strigând dureros către cer aşteptând un răspuns, măcar unul din zeci sau sute de întrebări... Oricât încerc să nu mă gândesc prea mult, luându-mi din nou şi din nou cărţi de citit, nimic nu-mi promite uitarea a ceea ce am trăit şi nici întreruperea ...

Singurătăţi, singurătăţi, Agonii, agonii, Răceli, răceli, Şi alte simptomatologii... Piesele din jur se micşorau, parcă nu se mai potriveau, Iar ochii tăi confuzi, puful salcâmilor ce dansa alene, priveau. Parcul în care te aflai se cufunda în îmbrăţişarea, în sunetul frigului, Şi atmosfera era acompaniată de voci îndepărtate şi apropiate ale sufletelor. Nu mai suportai să fii singur, strângeai la piept doar aerul, Voiai să pleci, dar ceva te imobiliza şi traversai străzi cu privirea şi cu gândul. Într-un târziu, te-ai ridicat şi ai plecat, ploaia parcă te-a citit şi te-a ajutat, A început să plângă peste lacrima ce ţi se prelingea din colţul ochiului întristat. Spre seară, stăteai cu ochii închişi, dar nu ţi-ai mai putut aduce somnul. Printre lumini şi umbre cu parfum de ploaie, distingeai doar roşul şi negrul, Şi atunci, senzaţia că un vis s-a mai închis puţin câte puţin Se intensifica, şi ţi se forma teama de ce va putea de mâine veni. Lum...

Întunericul încă bântuie pe fiecare rând din minte Şi litere ies continuu, lipite în nenumărate cuvinte. Simt că doar eu mă aud în fiecare noapte Şi un strigăt întind iar peste o nevinovată foaie. Nu-mi da cuvinte gustoase ce se transformă în amăgiri, Nu-mi da năprasnicele furtuni, nu-mi şterge culori, Nu-mi spune ca visul îmbrăţişat de amor a apus Nu-mi spune că mi-am pierdut acel surâs... Dă-mi o rază de speranţă, dă-mi o mână de ajutor, Fă ca zilele mele să nu fie cuprinse de-acel rece fior. Nu-mi da sentimentul pierderii prin absenţe, striviri, Nu-mi da regrete, oftaturi mute printre viitoare iubiri. Nu-mi da nimic ce nu s-ar putea împlini, Nu-mi da clipe ce rămân doar în mine, închise amintiri, Nu-mi da, căci ştiu ce lungă, ce apăsătoare e uitarea... Tu, viaţă, îmi asculţi rugămintea?

Soarele începea să-şi decline razele, iar ea adora să se lase mângâiată de ultimele raze roşii - aurii. Mai târziu, pe cer erau cusute stele, iar noaptea avea o strălucire aparte. Sau poate că ea, fiinţa plăpândă, îi conferea acea strălucire, schimbându-şi modul de a vedea, de a interpreta tot ce se petrecea în jurul ei... S-au dus zilele în care îşi placa chipul cu var , încercând să ascundă oboseala interioară, starea de nelinişte în care se afla. Dar şi-a spălat sufletul si a luat-o de la capăt cu mai multă perseverenţă. A înţeles că există o singură cale prielnică: să construiască pas cu pas tot ce îşi dorea, astfel încât să fie fericită. A înţeles că doar mâinile sale împreună cu mintea ei puteau face minuni. Şi chiar dacă noaptea o prindea singură, ştia că pe cer o privea, o veghea o stea , poate chiar steaua ei norocoasă, acea lumină care o făcea să înţeleagă că există sigur în orice întuneric, şi seamănă ca o portiţă care duce spre frumos, spre pace... A doua zi, în z...

Imagini noi defilau prin faţa ochilor invadaţi de dor, Şi toate treceau mai departe, se lipeau de trupul doritor. Mâinile se-mpleteau, căutau cu grijă acel sonor, Din pieptul ei palid, neatins, dar însetat de amor. Frumuseţea nu se putea descompune ca o frunză de toamnă, Şi el îi desena întruna cercuri, mişcări de o fineţe rară, Şi-i dăruia nenumărate priviri şi sărutări calde de vară, Şi era acoperită bucăţică cu bucăţică de o emoţie unică. Sub vălul transparent, în acel mister, simţeau, tăceau, Cuvintele din minte pe parcurs se împlineau, Pentru că braţele lor soare purtau şi răspundeau Oricărui vis, oricărei chemări din noianul de dorinţe, Şi alte amintiri se mai scriau pe foi, liniştite.

Cu ochii închişi îmi ating părul, chipul, mâinile, coastele, picioarele, pe cântecul lui Liszt, Liebestraum. Mi-e dor, dar nu încerc să-l şterg din mine ori să-l arunc departe, pe primul nor din acest amurg mort. Realizez că în tăcere îmi duc gândurile mele, şi poate că aş vrea să spun multe, poate chiar cu voce tare, dar nu este nimeni să mă asculte. Şi mai are vreun sens, atunci când totul pare a fi din ce în ce mai şters?! Şi poate că nici eu nu ar trebui să mai ascult orice îmi spun... Cerul plânge şi cântecul la fel... Voi adormi cu el în minte şi mă voi visa, într-o altă zi, dintr-o altă viaţă, apoi mă voi trezi speriată, pe acelaşi pat de gheaţă. E frig şi parfumul ce îl port, cu note răcoritoare de răsărit, nu îşi are locul pe pielea mea, în ceea ce simt, şi cu atât mai puţin în asfinţit... E prea dulce, e prea fin... Cristalele de ploaie se preling pe ferestre şi privesc dansul, contopirea lor perfectă şi rece. Privirea mi-e fixă, dar altundeva, iar o şoaptă de-a ta iar o...

Te-am aşteptat de multe ori în nopţile târzii, Te-am aşteptat crezând că vei veni, Dar am trăit prea mult şi prea puţin, Şi mi-e frică, nu ştiu în suflet ce mai pot să ţin. Palma mea rece, cu dificultate încălzită de soare, Te-ar atinge cu lumină şi catifelare, Şi ţi-aş memora cu uşurinţă textura pielii, Şi mi-aş aminti de ea în solitudine şi întuneric. Prin razele amurgite ale privirilor îţi vorbesc, Dar niciodată nu e pe deplin de ajuns, e aproape sec... Cuvintele se plimbă pe aleea surdă a tăcerii, Iar speranţele se întipăresc în nedoritele amintiri. Îmi tremură pielea necuprinsă de amor... Eu te aştept mereu, mă găseşti în acelaşi decor. Deschide-mi braţele ce-mi înconjoară trupul strâns, Oferă-mi imaginea ta limpede şi o clipă de vis.

Săgeata dragostei zgârie învelişul inimii - poarta către tărâmul sentimentelor tari, şi insistă, dar inima de data aceasta se opune. Astăzi e mai precaută, căci nu vrea să mai râmână cu visele şi sentimentele spulberate. Ştie prea bine că nu se opreşte totul atât de uşor; ştie că durerea se acutizează şi rămâne acea gaură - calea prin care s-a produs unirea defectă - ce greu se va cicatriza, căci uneori, nici măcar el, timpul, nu îl lasă pe om să uite tot ce îşi doreşte şi să se vindece. Iar g ândurile continuă vertiginos, şi se caută alte explicaţii, alte reacţii, considerându-se mult mai potrivite cele de acum, decât cele întreprinse cu o zi în urmă. Şi astfel, se joacă pe scena interioară, dansul analizelor şi sintezelor, şi nu pentru o singură zi, ci pentru săptâmâni, luni, poate chiar ani, de parcă nu ar fi înzestrate cu extenuare.  Sub influenţa raţiunii, chiar şi o neaşteptată săgeată va fi blocată, i se va strâmba tăişul ori se va rupe... Dorinţa dragostei nu-i abolită...

Aş vrea ca trupul să nu-şi abandoneze simţirea, Căci vreau să-ţi percep mereu căldura, inima, Să trăiesc cuvintele captivante, născute din pieptul şi mintea ta, Să stau lipită de tine, fericită, ascultându-ţi încă o dată filosofia. În discuţii interminabile să ne avântăm, până în inimaginabile adâncimi, Şi mâine să fie o prea frumoasă prelungire a zilei de azi. Şi când se vor desena pupile dilatate de somn, şi în colţ de ochi sclipiri, Să adormim vorbind despre frumoasele, magicele, marile iubiri. Undeva, în viitor, nu vreau să-ţi fiu himeră sau putredă amintire. Undeva, în viitor, eu voi scrie tot despre iubire, şi tot despre tine. În schimb, nu ştiu dacă voi avea mai mulţi oameni lângă mine, Dar m-aş bucura colosal dacă vei fi tot tu la braţul meu, Oferindu-mi aceleaşi atingeri trasate blând, fremătătoare în sufletul rozaceu.

Privesc pe fereastră şi constat că s-a stins ziua. Copacii dansează incoerent pe ritmul dansului de vânt, ce stârneşte totodată şi frunzele ciopârţite de mersul mult prea apăsat al sufletelor rătăcite... Văd chipuri crispate, cu ochi împrăştiaţi şi uscaţi, în a căror pupile se pot observa pereţi goi, reci şi negri, şi cum luna le înghiţea şi ultima picătură de strălucire, pentru că nu se străduiau să strălucească. Noaptea trecută am avut un coşmar în care se făcea că luna m-a sufocat în vis, iar tălpile mi le-a făcut reci ca dragostea moartă. A fost doar un vis sau a fost doar invidia lunii... Ce noapte interesantă şi ciudată! Îmi oferi o cupă cu vin sângeriu şi-mi spui că e lichidul amăgitor al dragostei.   Îţi dau dreptate, apoi sorb, dar cupa îmi alunecă... Cioburi. Praf de sticlă. Ochii mei coboară, iar rochia mea soarbe cu nesaţ pardoseala cu roşu spart - o formă de artă abstractă a servirii vinului. Aş picta imaginea, dar nu sunt cel mai priceput pictor,...

Praful aminteşte de mizeria umană în ochii unui căutător de sensuri... Da, mizeria aceea care se lipeşte de minţile oamenilor, căci este lăsată să se adune strat cu strat, an de an, apoi este lăsată să se întărescă, devenind piatră. Pietre seci sunt unii, în zadar atinşi de soare, căci nu sunt capabili de a simţi... nimic. Dacă ar avea pietrele conştiinţă ar mulţumi soarelui?! Dar asta e altă poveste, aşa că reformulez: dacă şi-ar aminti oamenii că există voinţa, ar mulţumi voinţei? O întrebare poate cam absurda... Oamenii? Poveşti triste, fericite, asemănătoare, şi totuşi unice, căci nimic nu e tras la indigo, nici măcar gemenii. Realitatea e îmbrăcată în gheaţă atunci când se zăresc şi se conştientizează zâmbetele, cuvintele false, sau altfel spus, atunci când se descoperă adevăratele feţe. Şi ai vrea atunci să nu le înţelegi, să nu le citeşti... Ar fi fost mai simplu, căci ce nu ştii, nu te doare. Şi astfel, când suntem siguri că ştim... nu mai ştim. Da, totul se dezvăluie dure...

M i-am pictat microscopic pe pupile imaginea ta, pentru că am realizat că îmi eşti rază şi şoaptă, dulci, perpetue, pătrunzătoare în inima ce speră mereu la iubire, ce speră mereu la dizolvarea recelui. În gânduri, tu. În fiecare noapte, când mă cufund în perna moale, eu nu mă las uşor pe braţul somnului, ci mă gândesc mai mult ca niciodată la tine, pentru că este de înţeles, te îndrăgesc, dar şi în speranţa de a avea un vis cu tine... Eu, de aici din umbra acestei ultime nopţi de februarie, cu iz de primăvară slabă, îţi veghez somnul, chiar dacă pentru o perioadă mai scurtă, căci pleoapele inevitabil mă fură. Dar te veghez scriindu-ţi doar noaptea, deschis, în alb, fără pată, şi nimeni şi nimic nu mă va putea împiedica, dragul meu sentiment oglindă... Eşti frumos, scriitorule! Ai nenumărate gânduri adevărate, născute din mintea inimii şi zugrăvite pe eternele foi... Îmi amintesc şi acum primele tale cuvinte pe care mi le-ai adresat; îmi amintesc filosofia cuburilor de ciocolată.....

Îţi mângâi aproape imperceptibil globii oculari mişcă tori, incontrolabili, îmbr ăcaţi în catifelatele pleoape... Eşti cufundat în visare, scriitorule, iar încercarea mea de a-ţi pătrunde în vis eşuează, căci nu deţin puteri magice, dar intră în rol imaginaţia mea. Poate mă   visezi purtând o rochie lungă,  semitransparentă, atingând cu uzatele ei colţuri, pământul împânzit de muşeţel   şi rouă  răcoritoare , alergând desculţă   către nimic exact, dar cu siguranţă prin locuri bogate în frumos, într-o dimineaţă   cu soare vesel de vară. De ce eu în visul tău?! Pentru că îţi sunt muză, iar scriitorilor li se arată şi în vis, căci minţile lor sunt doar într-o aparentă stare de somn şi continuă să trăiască situaţii inedite si dincolo de palpabil, care se reflectă mai apoi în textele lor. Minţile noastre s-au înnodat într-o noapte neaşteptată. În acel moment de linişte vidată, ne-am găsit, iar ochii mei au dorit să te mai vadă şi mâine şi p...

Te priveşti în strălucitorul oglinzii netede, Şi realizezi că eşti o frumoasă imagine. Priveşti dincolo de tine, ca şi cum ai fi transparent, Şi dorinţa caldă există, pâlpâie în piept. Singurătatea nopţilor ţi-a fost cea mai dureroasă, Dar ai încercat să o uiţi scriind declaraţii de dragoste, Ai amestecat-o în pete de culoare pe pânză Şi-ai realizat trist că ţi-a fost cea mai bună muză. Nobile sentimente stau latente în  sufletul deschis, Iar sărutul tău arzător încă stă nedezlipit, neatins, Dar astăzi ceva s-a schimbat, şi urma ta solitară, O laşi în vântul de pe stradă, pe o foaie zburată, Din cartea ta necitită, sperând că va deveni neuitată. Imaginea de gândurile şi sentimentele tale creată, Speri ca într-o zi, cineva să o atingă, să o vadă. Nu vrei ca timpul să te evapore încet, în neştire, Vrei să scrii cea mai frumoasă poveste de iubire.

Mai umple o foaie, scriitorule! Mai scrie încă o dată despre ce te încântă sau apasă! Mai scrie aşa, cum numai tu ştii, elegant, cu litere perfect şlefuite şi aliniate, menţinând foaia curată, chiar dacă mulţi demoni ai ucis în războiul interior, împrăştiindu-i pe fiecare rând. Mai scrie încă o dată în lăsarea serii, pe cântecul de maşini de dincolo de fereastră sau pe triluri de păsări undeva în natură, ori poate pe muzica lăuntrică acompaniată de liniştea mângâierilor de apus. Scrie, căci tu nu eşti un scriitor lipsit de originalitate... Tu trăieşti de două ori şi la fel în aceeaşi viaţă: simţind, apoi resimţind totul scriind şi e minunat să poţi face asta, dacă e să privim dintr-un anumit unghi, dar în acelaşi timp rămâi şi etern, prin scrierile pe care le laşi .  Eu, ca cititoare fidelă a ta, te citesc cu mare interes şi îmi place să fiu martora evoluţiei tale... Azi e ceaţă, scriitorule şi parcă te aud spunând :" Şi ce dacă? ". În scrisul tău nu se reflectă vremea...

Îţi ascult un gând perpetuu în ochi, iar cu degetul fin, Îţi mângâi sprânceana iubită, frumos definită, plină, Apoi îţi închid ochii, şoptindu-mi că mă vezi îmbrăcată într-o rază, Frumos conturată, de mâini de lună perfect sculptată, dar uşor afumată, Şi-mi studiezi atent fiecare diafană mişcare, Încercând să primeşti răspuns la fiecare încâlcită întrebare. Lăsându-mi fruntea pe a ta ca o îmbrăţisare a gândurilor, Curgându-mi pletele pe valea umerilor tăi ce îşi stingeau un dor, Îţi păstrez ochii închişi ca într-un somn dulceag de după-amiază, Rugându-te să mă menţii încă o clipă în acea mirifică ipostază. Nu oftezi, şi-mi spui că e acelaşi vis frumos cu mine, acelaşi decor, Si spre înălţimile inimii mă pregăteam cu tine acum să zbor, Şi paşi făceam pe valul creat de unduirea buzelor moi. Buzele tale îşi croiau drum pe trupul meu tapetat cu felurite flori, Şi ameţitor ne învârteam pe muzică de aripi şi răsuflări. Cu pumnii strânşi eu stăteam - ...

Suntem în 28, sfârşit de ianuarie, şi s-a lipit frigul de mâinile mele, dar nu îmi pasă, îţi scriu din nou, printre sorbiri de cafea dulce-amăruie, pentru că simt cum timpul mă apropie de tine. Îţi scriu pe o foaie mare - ca să fiu sigură că încape tot ce vreau să îţi spun - creionând gândurile pe fiecare rând, încercând să mai deschid încă o dată cartea inimii mele - tărâmul cu sentimente născute uşor la întâlnirea literelor tale. Îţi scriu cu litere bucuroase, netremurate - în ciuda frigului - de zici să sunt pictate, ascunzând clipe deblocate în tăcere, ce doar tu poţi să le înţelegi. Îţi scriu, impregnând în foaie îndrăgostitele atingeri şi privirea mea dătătoare de soare. Îţi scriu, aşa cum ştii deja, parcurgând toată fiinţa mea, scoţând fiecare sentiment din piele, din gene, din răsuflare. Constat că îmi eşti continuu şi constant, iar gândurile mele către tine nu au viaţă scurtă, nu le-am oprit, ca mai apoi să mă gândesc dacă să le repornesc sau să le şterg. Îţi simt buzele,...

Lumina afumată de ceaţă nu era o altă visare, M-am lăsat cuprinsă în aburul conştiinţei tale. Mi-ai arătat constelaţia ta cu fotografii, litere prăfuite pe rafturi, Şi-un cântec suspendat de portativul cu dese noduri. Mi-ai arătat podul tău de gheaţă pe care mai aluneci, Mi-ai arătat nopţile cu somnul neînceput, gânduri. Mi-ai arătat că lumea e compusă din multe cioburi, Care se numesc frici, reziduuri, doruri. Mi-ai arătat sârmele ce-ţi înconjurau strâns inima, Mi-ai arătat timpul în întuneric şi redutabila singurătate, Tulburarea căldurii şi încrederea puternic ştearsă, Ce ţi-au obturat inima, devenind inoperantă. Nu m-am speriat dincolo de pupilele tale pierdute, Dincolo de umbrele trasate de pe chip, de clipele izbite. În tine, în glasul tău deshidratat, în noaptea ta, Sunetul dezordonat, în descreştere observam că se lăsa, Iar când mâna ta m-a mângâiat repetat pe creştet, Am ştiut că poţi cunoaşte întunericul incandescent.