Claudia's Words

pleoape obosite de ploi, sunete înecate în noi, culori deshidratate în vene palide. mişcări în depărtare, nimic nou sub soare, a fost şi va mai fi  atunci, acum, atunci, acum. prinzi soarele în mijlocul pălmii şi-un pic dai uitare zării, dar auzi natura cântând. - tu, lume, ai stat s-o auzi respirând? miresmele intră pe sub piele, simţi mai mult şi mai profund, şi-aşa spontan e mai frumos, şi te gândeşti zâmbind, că n-ai inima pe dos.

Picuri metal încins ca să-nchizi crăpătura unui gând - o şoaptă intrând. Păşeşti pe scări putrede, picioarele-ţi sunt pietre şi te aşezi pe o margine, privind cum îţi alunecă lumea. Gândul de azi este o gheară flămândă de neputinţă, în hohote vrea să te facă să plângi, dar totul ia o altă formă când din nou îţi aminteşti că trebuie să-l închizi  ignorând.

În noaptea asta plouă rece afară şi cald în sufletul care-aştepta o atingere lipsită de gri. Totuşi există o contradicţie, ceva înţeapă, zgârie, pare-a fi o neputinţă ori poate o dorinţă... oprită. Aprilie, noapte, ploaie şi gânduri ce roiesc zgomotos în întunericul alunecos. Amintirea dimineţii se va naşte mâine când noaptea-şi va dezbrăca negrul, poate şi ploaia.

Doamna asta încă face semn, Vrea să se mai odihnească Pe pământul ăsta vechi şi lasă Ca o a doua piele, Praf alb îngheţaţ. Şi încă pare a mai fi timp... Timp pe pământ, timp în mine, Ar fi timp şi de mai bine. Un bine în om sădit Indiferent că-i cald ori frig Aduce cel mai uman răsărit.

Numai în gândurile şi visurile mele Erau curcubee, soare, rouă, ploaie caldă, Erau zâmbete adunate chiar şi pe zăpadă, Erau sunete ce se-auzeau din poeziile inimii Şi topeau negreşit şi cele mai negre lacrimi. Dincolo de tăcere era o mare simfonie, Îmi aprindeam dimineaţa cu-o imagine Pe care o lăsam să mă-mbrăţişeze suav Şi-o respiram până adormeam. Dar micul univers în care credeam Că nu-s doar eu cu mine în doi S-a oprit, Timpul parcă expirase subit Şi degeaba-l aprindeam El pe loc se stingea Precum ai aprinde un chibrit Şi nu-l laşi să ardă, imediat îl stingi. Am ars ca o torţă în simţiri, Numai eu...

Se-aude o voce de departe, Se-aprinde o lumină într-o parte, Se stinge-n noapte un coşmar, Se-aude-un mers fantomatic pe trotuar. Se-aude glasul pădurii în minte, Se-aprinde gândul către mine fierbinte, Se stinge-o durere acută, Se-aude-o muzică veche: ascultă! Se-aude norul cum plouă, Se-aprinde ochiul în fiecare oră, Se stinge luna la clipitul dimineţii, Se-aude-n oameni suflarea vieţii. Se-aude pasărea cum se bucură, Se-aprinde-un sărut cu gust de zmeură, Se stinge răceala romantic, în doi, Se-aude cartea, răsfoitul de foi.

Când el este închis şi trist şi fără... Fără producţie de senin, de veselie, Îl mai pictez în gând cu-o acuarelă Şi-i aduc astfel un glob de soare. Alteori, am nevoie de-un creion albastru Da, creionul- jucărie al copilului de-odinioară, Ce desena pe foaie un cal nărăvaş, Şi-şi imagina că e personaj într-un basm. Nu-i mare brânză să scriu un vers Ori un triunghi , un cerc să desenez. Cercul pot să-l fac şi cu-o gură de pahar, Dar tot versul mi-e cel mai drag. Îmi scot broşa de pe şal, O aşez din nou în sertar, Nişte apă îmi pun în pahar , Şi ştiu că azi trebuie să scriu Două versuri pe cerul azuriu: Ieşi din cochilie , din papuc , Nu eşti un om pierdut! Alte creaţii se găsesc în tabel la Eddie .

Nu voiai să te pierzi în inexistenţă, Să oftezi şi să plângi - rezultatul negândirii, Ai ascultat vocea ce-ţi şoptea miere multă Pictând inocent un zâmbet - revenirea firii. Ai atins copacii cu scoarţă groasă în larma de toamnă Şi-ai luat căldura sferei galbene în palmele reci, Ţi-ai încălzit şi ţi-ai uscat picăturile de rouă de pe obraji, Ai îmbrăţişat pământul cu frunzele întinse ce pleacă, Şi le-ai simţit fragilitatea, lipsa de apă.     E timpul zugrăvirii unui vers înflăcărat în toamna arămie   Când în fiinţă intri mai adânc în fiecare-al ei apus. Cuvinte vechi şi noi, calde şi moi ce nu s-au scris   Sunt pline, îşi aşteaptă din nou cerneala roşie.

Uneori, cuvintele care se nasc şi se rostesc din inimă, Nu sunt ascultate, înţelese şi simţite cu adevărat de cealaltă inimă, De parcă s-ar fi pierdut capacitatea senzorială şi cognitivă. Şi-atunci când târziu afli, se-afişază fundalul trist, apăsător, Şi-ncepi să ştii că nu mai e nimic de făcut sau întors, Pentru că va şterge mereu orice sentiment O radieră a celui ce se află cu regres în afect, Iar zbuciumul de-l laşi, te va atinge nemilos chiar şi-n mers, Şi-n noaptea fără de somn, dincolo de ochi şi urechi. Uneori, punctul e bine să rămâne punct Când totul a rămas prea rece şi îmbrăcat gros în incertitudinea Ce-a răscolit gândurile ca-ntr-un dans haotic, cutremurător, Şi bine-i de ştiut că atunci clipele se pot schimba revelator, Şi-n suflet poate renaşte liniştea, căci rost mai are doar noua idee Ce-o adopţi după punct, şi punerea ei în aplicare.

Albastrul senin, soarele luminos, florile galben-aprins, toate îi jucau frumos pe retina scânteietoare... Se plimba pe aleile ce purtau primele frunze căzute şi pe aleile gândurilor demult avute. Nu se pierdea... Secundele, minutele, orele, toate ardeau zâmbind în nesfârşitul timp al universului şi fiecare gând îi acoperea fiinţa blând. Şi cu fiecare pas, lăsa în urmă, ca o emanare, calmul inimii ei, nu neapărat ca o demostraţie că se poate... era chiar aşa. Lăsându-se pe spate, pe firele de iarbă, fruntea îi era mângâiată fin de broboanele de rouă. O frunză se legăna în stânga şi în dreapta din înalt de coroană de copac, acoperind şi descoperind totodată săgeţile soarelui, până ce îi ateriza pe antebraţ; şi se ocupa cu privitul fiecărei nervuri până când o aripă de vânt purta frunza tot mai departe, pierzându-i-se urma. Colţurile rochiei negre se lăsau modificate de acelaşi suflu de vânt, creându-i forme incongruente, uşor şifonate, precum cele create de trup, de mâini în noapt...

Sub cerul înnoptat mai des se-aşează Cu speranţă şi încredere idealuri, visuri, Ce vorbesc interior şi aparent tac la suprafaţă Căci puse-n aplicare se vor, sunt ale vieţii pulsuri. Timpul trece şi fiinţa conştientizează, bine ştie, Şansa, pasul trebuie să le atingă zilnic, Iar dansul lor de se mai încurcă nu-i prăbuşire, El se face în continuare fără icnet. Îmbrăţişarea continuă şi cu căldură a visului Va face să se deschidă concentrat, treptat, încet şi sigur Şi nu palid, crispat sau pierdut în uscăciunea vântului, Ci ca o floare răsărită somptuos, necunoscând vreun tremur.

O călătorie spre centrul inimii realizezi în fiecare zi şi de fiecare dată când simţi atingerea unei aripi de om ce se vrea spre înalt şi îţi face semn de ajutor, şi tu îl îndrumi cu drag. O călătorie spre centrul inimii realizezi atunci când raze peste raze duios se ating şi împreună formează lumina supremă, iar noapte nu-i decât afară. O călătorie spre centrul inimii realizezi atunci când două priviri deschid porţile ei şi orice plâns cuprins de aflicţiune se usucă sub mângâierile de soare ale sufletului-pereche necuprins de frig. Călătorii spre centrul inimii se tot fac şi se găsesc în tabel la Psi .

Răsăritul de după dealul verde văratic azi altfel îl priveşti... În suflet îţi pătrund perpendicular razele lui sidefii, întregi. Te gândeşti amuzat că pe acel deal nu au ce căuta un piton şi-o pisică , Dar gândul acesta a făcut ca tristeţea să-ţi fugă, Şi la fiecare ridicare de pleoapă observi că nu te mai înţeapă, Eşti mai vioi şi mai limpede exact ca splendida dimineaţă. Azi e clar altfel, gândurile ţi se aştern pe o pernă moale, Iar gândurilor negative le-ai dat câte o palmă şi degeaba se opun Şi strigă înfuriate, tu le arunci cât mai departe şi se fac scrum, Şi mintea nu-ţi mai este o patină ca ieri, alunecând la vale, Pentru că ai schimbat frecvenţa, prinzi alt post Şi n-ai nevoie de păstori . Mânat mai mult ca oricând de pulsaţii interne, pozitive, De pe un alt port sau peron te-ai hotărât să pleci, Iar căilor greşite le-ai pus câte o pensă , le blochezi, Şi te îndrepţi către lumea din tine Fără arme din panoplie , Pentru că ...

Apatici ne plimbăm prin viaţă, Şi uneori, speriaţi de propria existenţă. Exteriorizăm oftaturi tremurate, Ne facem praf şi pulbere în extreme. Pretindem că luptăm, războinici suntem, Dar uneori chiar rugul propriu ni-l ardem. Suflete boboci , răbdătoare am fost odată, Astăzi, fiare necrozate - prea multă boală . Un sâmbure de adevăr căutăm, Dar de el parcă mai mult ne depărtăm. Dispreţuim frumosul - scrisul, tablourile , Dar arta nu cedează, nu şi-a înmuiat strigările. Închide ochii, dar nu-ţi topi visele ca ceara, Conştientizează-ţi drumul, reactualizează-ţi purtarea. Odihneşte-ţi trupul pe pâmântul atins de adunătoare, Priveşte cerul şi raza portocalie, Lasă-le să-ţi aducă gândul către tine, Şi... trăieşte! Cu cele douăsprezece cuvinte s-au jucat şi cei înscrişi în tabel la Psi.

Singurătăţi, singurătăţi, Agonii, agonii, Răceli, răceli, Şi alte simptomatologii... Piesele din jur se micşorau, parcă nu se mai potriveau, Iar ochii tăi confuzi, puful salcâmilor ce dansa alene, priveau. Parcul în care te aflai se cufunda în îmbrăţişarea, în sunetul frigului, Şi atmosfera era acompaniată de voci îndepărtate şi apropiate ale sufletelor. Nu mai suportai să fii singur, strângeai la piept doar aerul, Voiai să pleci, dar ceva te imobiliza şi traversai străzi cu privirea şi cu gândul. Într-un târziu, te-ai ridicat şi ai plecat, ploaia parcă te-a citit şi te-a ajutat, A început să plângă peste lacrima ce ţi se prelingea din colţul ochiului întristat. Spre seară, stăteai cu ochii închişi, dar nu ţi-ai mai putut aduce somnul. Printre lumini şi umbre cu parfum de ploaie, distingeai doar roşul şi negrul, Şi atunci, senzaţia că un vis s-a mai închis puţin câte puţin Se intensifica, şi ţi se forma teama de ce va putea de mâine veni. Lum...

Perfect pictat pe azurul infinit, Îmi mângâia plăpând ochii amurgul violet. Mă-ndemna până la ultima lui secundă să zbor, să vin Urcând pe liniile degrade de nori, dar am sfârşit cu un suspin... Nu puteam decât să-l păstrez în albumul minţii Şi să-l rog să-mi coloreze camerele inimii. Dar ştiam că azi nimic nu se mai întorcea... Violetul într-un albastru noptatic se stingea. 3, 2, 1... S-a dus, s-a dus, nu mai era prezent Şi eu tăceam, priveam nemişcată spre orizont. Cerul s-a închis complet Şi numai eu nu voiam să plec, Numai eu voiam să mai rămân, Un pic voiam să-l mai privesc, Dar eu prea mult aşteptam, Iar el pleca... El mă uita...

Întunericul încă bântuie pe fiecare rând din minte Şi litere ies continuu, lipite în nenumărate cuvinte. Simt că doar eu mă aud în fiecare noapte Şi un strigăt întind iar peste o nevinovată foaie. Nu-mi da cuvinte gustoase ce se transformă în amăgiri, Nu-mi da năprasnicele furtuni, nu-mi şterge culori, Nu-mi spune ca visul îmbrăţişat de amor a apus Nu-mi spune că mi-am pierdut acel surâs... Dă-mi o rază de speranţă, dă-mi o mână de ajutor, Fă ca zilele mele să nu fie cuprinse de-acel rece fior. Nu-mi da sentimentul pierderii prin absenţe, striviri, Nu-mi da regrete, oftaturi mute printre viitoare iubiri. Nu-mi da nimic ce nu s-ar putea împlini, Nu-mi da clipe ce rămân doar în mine, închise amintiri, Nu-mi da, căci ştiu ce lungă, ce apăsătoare e uitarea... Tu, viaţă, îmi asculţi rugămintea?

Imagini noi defilau prin faţa ochilor invadaţi de dor, Şi toate treceau mai departe, se lipeau de trupul doritor. Mâinile se-mpleteau, căutau cu grijă acel sonor, Din pieptul ei palid, neatins, dar însetat de amor. Frumuseţea nu se putea descompune ca o frunză de toamnă, Şi el îi desena întruna cercuri, mişcări de o fineţe rară, Şi-i dăruia nenumărate priviri şi sărutări calde de vară, Şi era acoperită bucăţică cu bucăţică de o emoţie unică. Sub vălul transparent, în acel mister, simţeau, tăceau, Cuvintele din minte pe parcurs se împlineau, Pentru că braţele lor soare purtau şi răspundeau Oricărui vis, oricărei chemări din noianul de dorinţe, Şi alte amintiri se mai scriau pe foi, liniştite.

Te-am aşteptat de multe ori în nopţile târzii, Te-am aşteptat crezând că vei veni, Dar am trăit prea mult şi prea puţin, Şi mi-e frică, nu ştiu în suflet ce mai pot să ţin. Palma mea rece, cu dificultate încălzită de soare, Te-ar atinge cu lumină şi catifelare, Şi ţi-aş memora cu uşurinţă textura pielii, Şi mi-aş aminti de ea în solitudine şi întuneric. Prin razele amurgite ale privirilor îţi vorbesc, Dar niciodată nu e pe deplin de ajuns, e aproape sec... Cuvintele se plimbă pe aleea surdă a tăcerii, Iar speranţele se întipăresc în nedoritele amintiri. Îmi tremură pielea necuprinsă de amor... Eu te aştept mereu, mă găseşti în acelaşi decor. Deschide-mi braţele ce-mi înconjoară trupul strâns, Oferă-mi imaginea ta limpede şi o clipă de vis.