Claudia's Words

Se-aude o voce de departe, Se-aprinde o lumină într-o parte, Se stinge-n noapte un coşmar, Se-aude-un mers fantomatic pe trotuar. Se-aude glasul pădurii în minte, Se-aprinde gândul către mine fierbinte, Se stinge-o durere acută, Se-aude-o muzică veche: ascultă! Se-aude norul cum plouă, Se-aprinde ochiul în fiecare oră, Se stinge luna la clipitul dimineţii, Se-aude-n oameni suflarea vieţii. Se-aude pasărea cum se bucură, Se-aprinde-un sărut cu gust de zmeură, Se stinge răceala romantic, în doi, Se-aude cartea, răsfoitul de foi.

Nu voiai să te pierzi în inexistenţă, Să oftezi şi să plângi - rezultatul negândirii, Ai ascultat vocea ce-ţi şoptea miere multă Pictând inocent un zâmbet - revenirea firii. Ai atins copacii cu scoarţă groasă în larma de toamnă Şi-ai luat căldura sferei galbene în palmele reci, Ţi-ai încălzit şi ţi-ai uscat picăturile de rouă de pe obraji, Ai îmbrăţişat pământul cu frunzele întinse ce pleacă, Şi le-ai simţit fragilitatea, lipsa de apă.     E timpul zugrăvirii unui vers înflăcărat în toamna arămie   Când în fiinţă intri mai adânc în fiecare-al ei apus. Cuvinte vechi şi noi, calde şi moi ce nu s-au scris   Sunt pline, îşi aşteaptă din nou cerneala roşie.

Uneori, cuvintele care se nasc şi se rostesc din inimă, Nu sunt ascultate, înţelese şi simţite cu adevărat de cealaltă inimă, De parcă s-ar fi pierdut capacitatea senzorială şi cognitivă. Şi-atunci când târziu afli, se-afişază fundalul trist, apăsător, Şi-ncepi să ştii că nu mai e nimic de făcut sau întors, Pentru că va şterge mereu orice sentiment O radieră a celui ce se află cu regres în afect, Iar zbuciumul de-l laşi, te va atinge nemilos chiar şi-n mers, Şi-n noaptea fără de somn, dincolo de ochi şi urechi. Uneori, punctul e bine să rămâne punct Când totul a rămas prea rece şi îmbrăcat gros în incertitudinea Ce-a răscolit gândurile ca-ntr-un dans haotic, cutremurător, Şi bine-i de ştiut că atunci clipele se pot schimba revelator, Şi-n suflet poate renaşte liniştea, căci rost mai are doar noua idee Ce-o adopţi după punct, şi punerea ei în aplicare.

Albastrul senin, soarele luminos, florile galben-aprins, toate îi jucau frumos pe retina scânteietoare... Se plimba pe aleile ce purtau primele frunze căzute şi pe aleile gândurilor demult avute. Nu se pierdea... Secundele, minutele, orele, toate ardeau zâmbind în nesfârşitul timp al universului şi fiecare gând îi acoperea fiinţa blând. Şi cu fiecare pas, lăsa în urmă, ca o emanare, calmul inimii ei, nu neapărat ca o demostraţie că se poate... era chiar aşa. Lăsându-se pe spate, pe firele de iarbă, fruntea îi era mângâiată fin de broboanele de rouă. O frunză se legăna în stânga şi în dreapta din înalt de coroană de copac, acoperind şi descoperind totodată săgeţile soarelui, până ce îi ateriza pe antebraţ; şi se ocupa cu privitul fiecărei nervuri până când o aripă de vânt purta frunza tot mai departe, pierzându-i-se urma. Colţurile rochiei negre se lăsau modificate de acelaşi suflu de vânt, creându-i forme incongruente, uşor şifonate, precum cele create de trup, de mâini în noapt...

Simţirea în alb-gălbui ce a căpătat clar forme înalte, nu se mai întoarce în crăpăturile, în firimuturile ce le-a primit odată; acum păşeşte tot înainte, completă. Pleoapele cu genele arcuite, da, se lipesc, dar somn nu poartă, nu, ochiul s-a deschis, s-a aprins. Fiinţa-i pe-o coloană a infinitului, iar încrederea şi speranţa există împreună, tot timpul, asemenea unui cuplu bine sudat, necuprinse de vreo pată de imaturitate, căci s-a înţeles raza. Întregul e completul, esenţialul creşterii, hrănit cu grijă, cu iubire, cu devoţiune, ce trebuie revărsat în lume uşor, dar bine, şi se dă astfel mai departe, căci asta-i viaţa deplină, bucuria ce n-o dai mărunt, scurt, incomplet, şi n-o păstrezi doar pentru tine, căci altfel nu se mai poate defini ca bucurie, şi-apoi... ce dai primeşti la fel. Sunt gânduri ce trebuie lăsate să se prăbuşească, căci cele ce s-au încurcat ca iţele trebuie doar să le dai drumul, să le tai, să le distrugi, să zboare departe de tine, pentru că oricât ai vre...

Câteodată, noaptea mă prinde într-o inimaginabilă singurătate... Vântul îmi mângâie haotic părul, iar braţul lui rece îl simt pe spate, la un loc cu un miros de frunze ude, moarte. Şi mai mult ca oricând, realizez că în mine cad tone de gânduri... Simt cum timpul se strecoară precum nisipul printre degete şi îmi aduc aminte că doar el are continuitate permanentă, căci mie îmi aduce şi îmi ia lucruri, şi ştiu că va face acelaşi gest cât voi trăi, probabil pentru a mă obişnui cu efemeritatea; mă va lua de tot, atunci când timpul meu se va termina, şi voi rămâne doar o umbră pierdută sau voi fi precum parfumul care mai pluteşte prin cameră o bună bucată de timp, semn că am fost, că am trăit acolo, şi mi-am dus gândurile în tăcere sau strigând dureros către cer aşteptând un răspuns, măcar unul din zeci sau sute de întrebări... Oricât încerc să nu mă gândesc prea mult, luându-mi din nou şi din nou cărţi de citit, nimic nu-mi promite uitarea a ceea ce am trăit şi nici întreruperea ...

Singurătăţi, singurătăţi, Agonii, agonii, Răceli, răceli, Şi alte simptomatologii... Piesele din jur se micşorau, parcă nu se mai potriveau, Iar ochii tăi confuzi, puful salcâmilor ce dansa alene, priveau. Parcul în care te aflai se cufunda în îmbrăţişarea, în sunetul frigului, Şi atmosfera era acompaniată de voci îndepărtate şi apropiate ale sufletelor. Nu mai suportai să fii singur, strângeai la piept doar aerul, Voiai să pleci, dar ceva te imobiliza şi traversai străzi cu privirea şi cu gândul. Într-un târziu, te-ai ridicat şi ai plecat, ploaia parcă te-a citit şi te-a ajutat, A început să plângă peste lacrima ce ţi se prelingea din colţul ochiului întristat. Spre seară, stăteai cu ochii închişi, dar nu ţi-ai mai putut aduce somnul. Printre lumini şi umbre cu parfum de ploaie, distingeai doar roşul şi negrul, Şi atunci, senzaţia că un vis s-a mai închis puţin câte puţin Se intensifica, şi ţi se forma teama de ce va putea de mâine veni. Lum...

Ne dezbrăcăm cuvintele... Le lăsăm pe unde ne purtăm paşii: pe străzi, pe bănci, prin mijloace de transport, prin conexiuni de priviri, pe internet; le lăsăm la alţi oameni aşa cum şi aceştia îşi lasă la rândul lor cuvintele la noi; le lăsăm pe foi virtuale ori palpabile. Unele cuvinte le lăsăm poate pentru a ne întoarce la ele cândva, pe altele le lăsăm de tot, le uităm; noi spunem sau credem că uităm, dar există probabilitatea de a nu reuşi în mod constant, căci într-o zi este posibil să ne amintim totul atât de viu, atât de pregnant, atunci când ne aflăm în conjuctura potrivită. Dar uneori, ajungem să ne uităm mai degrabă pe noi şi nu uităm lucrurile de care nu mai avem nevoie. Pentru că nu efectuăm mai des sau ori de câte ori este nevoie o igienă a minţii, sfârşim prin a ne uita. Iar a ne uita este unul dintre cele mai grave lucruri cu care se poate confrunta omul. Peste tot sunt cuvinte... În cărţi, în ziare, reviste, pe străzi, în şcoli şi alte instituţii; şi chiar şi o im...

Imagini noi defilau prin faţa ochilor invadaţi de dor, Şi toate treceau mai departe, se lipeau de trupul doritor. Mâinile se-mpleteau, căutau cu grijă acel sonor, Din pieptul ei palid, neatins, dar însetat de amor. Frumuseţea nu se putea descompune ca o frunză de toamnă, Şi el îi desena întruna cercuri, mişcări de o fineţe rară, Şi-i dăruia nenumărate priviri şi sărutări calde de vară, Şi era acoperită bucăţică cu bucăţică de o emoţie unică. Sub vălul transparent, în acel mister, simţeau, tăceau, Cuvintele din minte pe parcurs se împlineau, Pentru că braţele lor soare purtau şi răspundeau Oricărui vis, oricărei chemări din noianul de dorinţe, Şi alte amintiri se mai scriau pe foi, liniştite.

Cu ochii închişi îmi ating părul, chipul, mâinile, coastele, picioarele, pe cântecul lui Liszt, Liebestraum. Mi-e dor, dar nu încerc să-l şterg din mine ori să-l arunc departe, pe primul nor din acest amurg mort. Realizez că în tăcere îmi duc gândurile mele, şi poate că aş vrea să spun multe, poate chiar cu voce tare, dar nu este nimeni să mă asculte. Şi mai are vreun sens, atunci când totul pare a fi din ce în ce mai şters?! Şi poate că nici eu nu ar trebui să mai ascult orice îmi spun... Cerul plânge şi cântecul la fel... Voi adormi cu el în minte şi mă voi visa, într-o altă zi, dintr-o altă viaţă, apoi mă voi trezi speriată, pe acelaşi pat de gheaţă. E frig şi parfumul ce îl port, cu note răcoritoare de răsărit, nu îşi are locul pe pielea mea, în ceea ce simt, şi cu atât mai puţin în asfinţit... E prea dulce, e prea fin... Cristalele de ploaie se preling pe ferestre şi privesc dansul, contopirea lor perfectă şi rece. Privirea mi-e fixă, dar altundeva, iar o şoaptă de-a ta iar o...

În viaţă se mai ajunge şi la război , şi fiecare are o intensitate şi o durată diferite. De multe ori, considerăm  mult prea grav prezentul, decât ceea ce am trăit până atunci sau că nu poate exista ceva mai grav de atât, şi totul se transformă uneori, paradoxal, într-o imagine, o percepţie greşite. De aceea, noi, oamenii, nu mai suntem capabili să vedem clar situaţia şi reacţionăm anapoda în privinţa unor astfel de evenimente. Dar dintre toate războaiele, cel interior este poate cel mai greu de dus, dar nu şi imposibil de rezolvat. E un război care se dă în mintea ta, în inima ta, în tine, e al tău şi numai al tău, din cauza surplusului de gânduri sau din cauza alimentării fiinţei cu imagini, cu trăiri nefaste, nereuşind dizolvarea lor, nereuşind trierea lor. Dar poate că cel mai greşit lucru pe care poţi să-l faci în viaţă este să-ţi aşezi dragostea pe un afet , crezând că vei nimeri cu precizie persoana dorită şi că va fi a ta. Rezultatul nu e deloc favorabil, pentru că...

Te-am aşteptat de multe ori în nopţile târzii, Te-am aşteptat crezând că vei veni, Dar am trăit prea mult şi prea puţin, Şi mi-e frică, nu ştiu în suflet ce mai pot să ţin. Palma mea rece, cu dificultate încălzită de soare, Te-ar atinge cu lumină şi catifelare, Şi ţi-aş memora cu uşurinţă textura pielii, Şi mi-aş aminti de ea în solitudine şi întuneric. Prin razele amurgite ale privirilor îţi vorbesc, Dar niciodată nu e pe deplin de ajuns, e aproape sec... Cuvintele se plimbă pe aleea surdă a tăcerii, Iar speranţele se întipăresc în nedoritele amintiri. Îmi tremură pielea necuprinsă de amor... Eu te aştept mereu, mă găseşti în acelaşi decor. Deschide-mi braţele ce-mi înconjoară trupul strâns, Oferă-mi imaginea ta limpede şi o clipă de vis.

Omul nu se schimbă. În esenţă rămâne ceea ce este... Se încearcă a se desface o clipă de frumos, se analizează, se simte, se produce zâmbetul, dar zâmbetul se pietrifică brusc, căci purtătorul conştientizează că e singur, ba mai mult, e incomplet. Filosofia lui spune că două zâmbete - zâmbetul în doi, ar aduce completul şi astfel fiinţa s-ar dezgheţa pentru totdeauna; ar atinge, comparativ vorbind, nirvana. Dar zâmbetul bântuie, se zbate, nu îşi găseşte locul, în ciuda eforturilor de a menţine clipa când se atinge frumosul.  Purtătorul a devenit un fel de aliterat; repetă sunete şi silabe ca şi cum le-ar simţi; de fapt, le invocă doar. Într-un târziu, a ajuns la concluzia că nimic nu îi iese, nici măcar mecanic. Trecutul lui recent, poartă un parfum înecăcios, de durere implacabilă - acea senzaţie pe care o poartă şi o înţelege doar un artist al scrisului, al gândurilor. A scris zile şi nopţi la rând despre dezideratul vieţii sale; a scris nenumărate s...

Săgeata dragostei zgârie învelişul inimii - poarta către tărâmul sentimentelor tari, şi insistă, dar inima de data aceasta se opune. Astăzi e mai precaută, căci nu vrea să mai râmână cu visele şi sentimentele spulberate. Ştie prea bine că nu se opreşte totul atât de uşor; ştie că durerea se acutizează şi rămâne acea gaură - calea prin care s-a produs unirea defectă - ce greu se va cicatriza, căci uneori, nici măcar el, timpul, nu îl lasă pe om să uite tot ce îşi doreşte şi să se vindece. Iar g ândurile continuă vertiginos, şi se caută alte explicaţii, alte reacţii, considerându-se mult mai potrivite cele de acum, decât cele întreprinse cu o zi în urmă. Şi astfel, se joacă pe scena interioară, dansul analizelor şi sintezelor, şi nu pentru o singură zi, ci pentru săptâmâni, luni, poate chiar ani, de parcă nu ar fi înzestrate cu extenuare.  Sub influenţa raţiunii, chiar şi o neaşteptată săgeată va fi blocată, i se va strâmba tăişul ori se va rupe... Dorinţa dragostei nu-i abolită...

I se furişa pe tâmplă în jos, şoptindu-i cuvinte cu gust de soare şi parfum de atmosferă inopinată, apoi pe buzele ce au strigat ani la rând atingerea unei sărutări. El îşi ştia rolul: îi închidea orice gând perturbator, şi-i dăruia împlinirea dorinţelor mierii, cu promisiunea împlinirii şi în viitor. În schimb, el atât i-a cerut: cupa. Cupa cu linişte plină, căci primise doar stropi. S-au înfruptat din cuvintele inimii, şi împreună puteau atinge culmile cele mai înalte; nu credeau că au reuşit să pătrundă în mireasma târâmului crezut pierdut, de neconceput sau nemeritat. Şi-au creat clipe lipsite de furtună, dar tremurate sub efectul emoţiei dulci. Şi-au crescut clipele dorite, şi zile, luni şi ani, au lipit în interior, straturi peste straturi de lumină roşie. Şi-au potolit setea ochilor, privindu-se ore în şir, intens, desfăcând fiecare gând ascuns, cuprins de timiditate şi uitând că a fi este limitat, uitând că locul în care se aflau se schimbă inevitabil sub influenţa anotimp...

Interiorul complex al fiinţei tale , mă străbate ca o rază , Îmi dăruieşte viziunea ta, prin pupila clară, neînfricată, Şi îmi înfăţişează o aripă - simbol al libertăţii, şi m ă încântă, Cu fiecare cuvânt ce poart ă o imagine, o simţire sau muzică, Sau cu mult aşteptatele secrete, şoptite în nopţile ilustre, Dar nicidecum uitate, ci pentru totdeauna păstrate, Căci tu pentru mine eşti... iubire. Cuvintele tale - fie reci, calde sau fierbinţi, Nasc în mine dorinţa naturală de a-ţi vorbi. În zi, în noapte, să te ascult, să te citesc, Face parte din ceea ce mult iubesc. Îţi aud răsuflările date de alb sau negru, Şi îţi simt mângâierile trandafirului viu. Suflet drag, să nu îţi doreşti să uiţi a iubi, Căci nici eu nu-mi doresc a simţi dureri, Pricinuite de eşuate iubiri. Cuvintele să ne fie balsamul zilnic al sufletelor, Mângâierile să ne fie aprinderi a dorinţelor, Tăcerea să ne fie dulcea meditaţie, Iar noaptea, prielnică creaţiei. ...

Aş vrea ca trupul să nu-şi abandoneze simţirea, Căci vreau să-ţi percep mereu căldura, inima, Să trăiesc cuvintele captivante, născute din pieptul şi mintea ta, Să stau lipită de tine, fericită, ascultându-ţi încă o dată filosofia. În discuţii interminabile să ne avântăm, până în inimaginabile adâncimi, Şi mâine să fie o prea frumoasă prelungire a zilei de azi. Şi când se vor desena pupile dilatate de somn, şi în colţ de ochi sclipiri, Să adormim vorbind despre frumoasele, magicele, marile iubiri. Undeva, în viitor, nu vreau să-ţi fiu himeră sau putredă amintire. Undeva, în viitor, eu voi scrie tot despre iubire, şi tot despre tine. În schimb, nu ştiu dacă voi avea mai mulţi oameni lângă mine, Dar m-aş bucura colosal dacă vei fi tot tu la braţul meu, Oferindu-mi aceleaşi atingeri trasate blând, fremătătoare în sufletul rozaceu.

Privesc pe fereastră şi constat că s-a stins ziua. Copacii dansează incoerent pe ritmul dansului de vânt, ce stârneşte totodată şi frunzele ciopârţite de mersul mult prea apăsat al sufletelor rătăcite... Văd chipuri crispate, cu ochi împrăştiaţi şi uscaţi, în a căror pupile se pot observa pereţi goi, reci şi negri, şi cum luna le înghiţea şi ultima picătură de strălucire, pentru că nu se străduiau să strălucească. Noaptea trecută am avut un coşmar în care se făcea că luna m-a sufocat în vis, iar tălpile mi le-a făcut reci ca dragostea moartă. A fost doar un vis sau a fost doar invidia lunii... Ce noapte interesantă şi ciudată! Îmi oferi o cupă cu vin sângeriu şi-mi spui că e lichidul amăgitor al dragostei.   Îţi dau dreptate, apoi sorb, dar cupa îmi alunecă... Cioburi. Praf de sticlă. Ochii mei coboară, iar rochia mea soarbe cu nesaţ pardoseala cu roşu spart - o formă de artă abstractă a servirii vinului. Aş picta imaginea, dar nu sunt cel mai priceput pictor,...

M i-am pictat microscopic pe pupile imaginea ta, pentru că am realizat că îmi eşti rază şi şoaptă, dulci, perpetue, pătrunzătoare în inima ce speră mereu la iubire, ce speră mereu la dizolvarea recelui. În gânduri, tu. În fiecare noapte, când mă cufund în perna moale, eu nu mă las uşor pe braţul somnului, ci mă gândesc mai mult ca niciodată la tine, pentru că este de înţeles, te îndrăgesc, dar şi în speranţa de a avea un vis cu tine... Eu, de aici din umbra acestei ultime nopţi de februarie, cu iz de primăvară slabă, îţi veghez somnul, chiar dacă pentru o perioadă mai scurtă, căci pleoapele inevitabil mă fură. Dar te veghez scriindu-ţi doar noaptea, deschis, în alb, fără pată, şi nimeni şi nimic nu mă va putea împiedica, dragul meu sentiment oglindă... Eşti frumos, scriitorule! Ai nenumărate gânduri adevărate, născute din mintea inimii şi zugrăvite pe eternele foi... Îmi amintesc şi acum primele tale cuvinte pe care mi le-ai adresat; îmi amintesc filosofia cuburilor de ciocolată.....