Claudia's Words

Picuri metal încins ca să-nchizi crăpătura unui gând - o şoaptă intrând. Păşeşti pe scări putrede, picioarele-ţi sunt pietre şi te aşezi pe o margine, privind cum îţi alunecă lumea. Gândul de azi este o gheară flămândă de neputinţă, în hohote vrea să te facă să plângi, dar totul ia o altă formă când din nou îţi aminteşti că trebuie să-l închizi  ignorând.

În noaptea asta plouă rece afară şi cald în sufletul care-aştepta o atingere lipsită de gri. Totuşi există o contradicţie, ceva înţeapă, zgârie, pare-a fi o neputinţă ori poate o dorinţă... oprită. Aprilie, noapte, ploaie şi gânduri ce roiesc zgomotos în întunericul alunecos. Amintirea dimineţii se va naşte mâine când noaptea-şi va dezbrăca negrul, poate şi ploaia.

Se-aude o voce de departe, Se-aprinde o lumină într-o parte, Se stinge-n noapte un coşmar, Se-aude-un mers fantomatic pe trotuar. Se-aude glasul pădurii în minte, Se-aprinde gândul către mine fierbinte, Se stinge-o durere acută, Se-aude-o muzică veche: ascultă! Se-aude norul cum plouă, Se-aprinde ochiul în fiecare oră, Se stinge luna la clipitul dimineţii, Se-aude-n oameni suflarea vieţii. Se-aude pasărea cum se bucură, Se-aprinde-un sărut cu gust de zmeură, Se stinge răceala romantic, în doi, Se-aude cartea, răsfoitul de foi.

Când el este închis şi trist şi fără... Fără producţie de senin, de veselie, Îl mai pictez în gând cu-o acuarelă Şi-i aduc astfel un glob de soare. Alteori, am nevoie de-un creion albastru Da, creionul- jucărie al copilului de-odinioară, Ce desena pe foaie un cal nărăvaş, Şi-şi imagina că e personaj într-un basm. Nu-i mare brânză să scriu un vers Ori un triunghi , un cerc să desenez. Cercul pot să-l fac şi cu-o gură de pahar, Dar tot versul mi-e cel mai drag. Îmi scot broşa de pe şal, O aşez din nou în sertar, Nişte apă îmi pun în pahar , Şi ştiu că azi trebuie să scriu Două versuri pe cerul azuriu: Ieşi din cochilie , din papuc , Nu eşti un om pierdut! Alte creaţii se găsesc în tabel la Eddie .

Nu voiai să te pierzi în inexistenţă, Să oftezi şi să plângi - rezultatul negândirii, Ai ascultat vocea ce-ţi şoptea miere multă Pictând inocent un zâmbet - revenirea firii. Ai atins copacii cu scoarţă groasă în larma de toamnă Şi-ai luat căldura sferei galbene în palmele reci, Ţi-ai încălzit şi ţi-ai uscat picăturile de rouă de pe obraji, Ai îmbrăţişat pământul cu frunzele întinse ce pleacă, Şi le-ai simţit fragilitatea, lipsa de apă.     E timpul zugrăvirii unui vers înflăcărat în toamna arămie   Când în fiinţă intri mai adânc în fiecare-al ei apus. Cuvinte vechi şi noi, calde şi moi ce nu s-au scris   Sunt pline, îşi aşteaptă din nou cerneala roşie.

Uneori, cuvintele care se nasc şi se rostesc din inimă, Nu sunt ascultate, înţelese şi simţite cu adevărat de cealaltă inimă, De parcă s-ar fi pierdut capacitatea senzorială şi cognitivă. Şi-atunci când târziu afli, se-afişază fundalul trist, apăsător, Şi-ncepi să ştii că nu mai e nimic de făcut sau întors, Pentru că va şterge mereu orice sentiment O radieră a celui ce se află cu regres în afect, Iar zbuciumul de-l laşi, te va atinge nemilos chiar şi-n mers, Şi-n noaptea fără de somn, dincolo de ochi şi urechi. Uneori, punctul e bine să rămâne punct Când totul a rămas prea rece şi îmbrăcat gros în incertitudinea Ce-a răscolit gândurile ca-ntr-un dans haotic, cutremurător, Şi bine-i de ştiut că atunci clipele se pot schimba revelator, Şi-n suflet poate renaşte liniştea, căci rost mai are doar noua idee Ce-o adopţi după punct, şi punerea ei în aplicare.

Sub cerul înnoptat mai des se-aşează Cu speranţă şi încredere idealuri, visuri, Ce vorbesc interior şi aparent tac la suprafaţă Căci puse-n aplicare se vor, sunt ale vieţii pulsuri. Timpul trece şi fiinţa conştientizează, bine ştie, Şansa, pasul trebuie să le atingă zilnic, Iar dansul lor de se mai încurcă nu-i prăbuşire, El se face în continuare fără icnet. Îmbrăţişarea continuă şi cu căldură a visului Va face să se deschidă concentrat, treptat, încet şi sigur Şi nu palid, crispat sau pierdut în uscăciunea vântului, Ci ca o floare răsărită somptuos, necunoscând vreun tremur.

Răsăritul de după dealul verde văratic azi altfel îl priveşti... În suflet îţi pătrund perpendicular razele lui sidefii, întregi. Te gândeşti amuzat că pe acel deal nu au ce căuta un piton şi-o pisică , Dar gândul acesta a făcut ca tristeţea să-ţi fugă, Şi la fiecare ridicare de pleoapă observi că nu te mai înţeapă, Eşti mai vioi şi mai limpede exact ca splendida dimineaţă. Azi e clar altfel, gândurile ţi se aştern pe o pernă moale, Iar gândurilor negative le-ai dat câte o palmă şi degeaba se opun Şi strigă înfuriate, tu le arunci cât mai departe şi se fac scrum, Şi mintea nu-ţi mai este o patină ca ieri, alunecând la vale, Pentru că ai schimbat frecvenţa, prinzi alt post Şi n-ai nevoie de păstori . Mânat mai mult ca oricând de pulsaţii interne, pozitive, De pe un alt port sau peron te-ai hotărât să pleci, Iar căilor greşite le-ai pus câte o pensă , le blochezi, Şi te îndrepţi către lumea din tine Fără arme din panoplie , Pentru că ...

Apatici ne plimbăm prin viaţă, Şi uneori, speriaţi de propria existenţă. Exteriorizăm oftaturi tremurate, Ne facem praf şi pulbere în extreme. Pretindem că luptăm, războinici suntem, Dar uneori chiar rugul propriu ni-l ardem. Suflete boboci , răbdătoare am fost odată, Astăzi, fiare necrozate - prea multă boală . Un sâmbure de adevăr căutăm, Dar de el parcă mai mult ne depărtăm. Dispreţuim frumosul - scrisul, tablourile , Dar arta nu cedează, nu şi-a înmuiat strigările. Închide ochii, dar nu-ţi topi visele ca ceara, Conştientizează-ţi drumul, reactualizează-ţi purtarea. Odihneşte-ţi trupul pe pâmântul atins de adunătoare, Priveşte cerul şi raza portocalie, Lasă-le să-ţi aducă gândul către tine, Şi... trăieşte! Cu cele douăsprezece cuvinte s-au jucat şi cei înscrişi în tabel la Psi.

Singurătăţi, singurătăţi, Agonii, agonii, Răceli, răceli, Şi alte simptomatologii... Piesele din jur se micşorau, parcă nu se mai potriveau, Iar ochii tăi confuzi, puful salcâmilor ce dansa alene, priveau. Parcul în care te aflai se cufunda în îmbrăţişarea, în sunetul frigului, Şi atmosfera era acompaniată de voci îndepărtate şi apropiate ale sufletelor. Nu mai suportai să fii singur, strângeai la piept doar aerul, Voiai să pleci, dar ceva te imobiliza şi traversai străzi cu privirea şi cu gândul. Într-un târziu, te-ai ridicat şi ai plecat, ploaia parcă te-a citit şi te-a ajutat, A început să plângă peste lacrima ce ţi se prelingea din colţul ochiului întristat. Spre seară, stăteai cu ochii închişi, dar nu ţi-ai mai putut aduce somnul. Printre lumini şi umbre cu parfum de ploaie, distingeai doar roşul şi negrul, Şi atunci, senzaţia că un vis s-a mai închis puţin câte puţin Se intensifica, şi ţi se forma teama de ce va putea de mâine veni. Lum...

Perfect pictat pe azurul infinit, Îmi mângâia plăpând ochii amurgul violet. Mă-ndemna până la ultima lui secundă să zbor, să vin Urcând pe liniile degrade de nori, dar am sfârşit cu un suspin... Nu puteam decât să-l păstrez în albumul minţii Şi să-l rog să-mi coloreze camerele inimii. Dar ştiam că azi nimic nu se mai întorcea... Violetul într-un albastru noptatic se stingea. 3, 2, 1... S-a dus, s-a dus, nu mai era prezent Şi eu tăceam, priveam nemişcată spre orizont. Cerul s-a închis complet Şi numai eu nu voiam să plec, Numai eu voiam să mai rămân, Un pic voiam să-l mai privesc, Dar eu prea mult aşteptam, Iar el pleca... El mă uita...

Întunericul încă bântuie pe fiecare rând din minte Şi litere ies continuu, lipite în nenumărate cuvinte. Simt că doar eu mă aud în fiecare noapte Şi un strigăt întind iar peste o nevinovată foaie. Nu-mi da cuvinte gustoase ce se transformă în amăgiri, Nu-mi da năprasnicele furtuni, nu-mi şterge culori, Nu-mi spune ca visul îmbrăţişat de amor a apus Nu-mi spune că mi-am pierdut acel surâs... Dă-mi o rază de speranţă, dă-mi o mână de ajutor, Fă ca zilele mele să nu fie cuprinse de-acel rece fior. Nu-mi da sentimentul pierderii prin absenţe, striviri, Nu-mi da regrete, oftaturi mute printre viitoare iubiri. Nu-mi da nimic ce nu s-ar putea împlini, Nu-mi da clipe ce rămân doar în mine, închise amintiri, Nu-mi da, căci ştiu ce lungă, ce apăsătoare e uitarea... Tu, viaţă, îmi asculţi rugămintea?

Te-am aşteptat de multe ori în nopţile târzii, Te-am aşteptat crezând că vei veni, Dar am trăit prea mult şi prea puţin, Şi mi-e frică, nu ştiu în suflet ce mai pot să ţin. Palma mea rece, cu dificultate încălzită de soare, Te-ar atinge cu lumină şi catifelare, Şi ţi-aş memora cu uşurinţă textura pielii, Şi mi-aş aminti de ea în solitudine şi întuneric. Prin razele amurgite ale privirilor îţi vorbesc, Dar niciodată nu e pe deplin de ajuns, e aproape sec... Cuvintele se plimbă pe aleea surdă a tăcerii, Iar speranţele se întipăresc în nedoritele amintiri. Îmi tremură pielea necuprinsă de amor... Eu te aştept mereu, mă găseşti în acelaşi decor. Deschide-mi braţele ce-mi înconjoară trupul strâns, Oferă-mi imaginea ta limpede şi o clipă de vis.

Interiorul complex al fiinţei tale , mă străbate ca o rază , Îmi dăruieşte viziunea ta, prin pupila clară, neînfricată, Şi îmi înfăţişează o aripă - simbol al libertăţii, şi m ă încântă, Cu fiecare cuvânt ce poart ă o imagine, o simţire sau muzică, Sau cu mult aşteptatele secrete, şoptite în nopţile ilustre, Dar nicidecum uitate, ci pentru totdeauna păstrate, Căci tu pentru mine eşti... iubire. Cuvintele tale - fie reci, calde sau fierbinţi, Nasc în mine dorinţa naturală de a-ţi vorbi. În zi, în noapte, să te ascult, să te citesc, Face parte din ceea ce mult iubesc. Îţi aud răsuflările date de alb sau negru, Şi îţi simt mângâierile trandafirului viu. Suflet drag, să nu îţi doreşti să uiţi a iubi, Căci nici eu nu-mi doresc a simţi dureri, Pricinuite de eşuate iubiri. Cuvintele să ne fie balsamul zilnic al sufletelor, Mângâierile să ne fie aprinderi a dorinţelor, Tăcerea să ne fie dulcea meditaţie, Iar noaptea, prielnică creaţiei. ...

Aş vrea ca trupul să nu-şi abandoneze simţirea, Căci vreau să-ţi percep mereu căldura, inima, Să trăiesc cuvintele captivante, născute din pieptul şi mintea ta, Să stau lipită de tine, fericită, ascultându-ţi încă o dată filosofia. În discuţii interminabile să ne avântăm, până în inimaginabile adâncimi, Şi mâine să fie o prea frumoasă prelungire a zilei de azi. Şi când se vor desena pupile dilatate de somn, şi în colţ de ochi sclipiri, Să adormim vorbind despre frumoasele, magicele, marile iubiri. Undeva, în viitor, nu vreau să-ţi fiu himeră sau putredă amintire. Undeva, în viitor, eu voi scrie tot despre iubire, şi tot despre tine. În schimb, nu ştiu dacă voi avea mai mulţi oameni lângă mine, Dar m-aş bucura colosal dacă vei fi tot tu la braţul meu, Oferindu-mi aceleaşi atingeri trasate blând, fremătătoare în sufletul rozaceu.

Te priveşti în strălucitorul oglinzii netede, Şi realizezi că eşti o frumoasă imagine. Priveşti dincolo de tine, ca şi cum ai fi transparent, Şi dorinţa caldă există, pâlpâie în piept. Singurătatea nopţilor ţi-a fost cea mai dureroasă, Dar ai încercat să o uiţi scriind declaraţii de dragoste, Ai amestecat-o în pete de culoare pe pânză Şi-ai realizat trist că ţi-a fost cea mai bună muză. Nobile sentimente stau latente în  sufletul deschis, Iar sărutul tău arzător încă stă nedezlipit, neatins, Dar astăzi ceva s-a schimbat, şi urma ta solitară, O laşi în vântul de pe stradă, pe o foaie zburată, Din cartea ta necitită, sperând că va deveni neuitată. Imaginea de gândurile şi sentimentele tale creată, Speri ca într-o zi, cineva să o atingă, să o vadă. Nu vrei ca timpul să te evapore încet, în neştire, Vrei să scrii cea mai frumoasă poveste de iubire.

Îţi ascult un gând perpetuu în ochi, iar cu degetul fin, Îţi mângâi sprânceana iubită, frumos definită, plină, Apoi îţi închid ochii, şoptindu-mi că mă vezi îmbrăcată într-o rază, Frumos conturată, de mâini de lună perfect sculptată, dar uşor afumată, Şi-mi studiezi atent fiecare diafană mişcare, Încercând să primeşti răspuns la fiecare încâlcită întrebare. Lăsându-mi fruntea pe a ta ca o îmbrăţisare a gândurilor, Curgându-mi pletele pe valea umerilor tăi ce îşi stingeau un dor, Îţi păstrez ochii închişi ca într-un somn dulceag de după-amiază, Rugându-te să mă menţii încă o clipă în acea mirifică ipostază. Nu oftezi, şi-mi spui că e acelaşi vis frumos cu mine, acelaşi decor, Si spre înălţimile inimii mă pregăteam cu tine acum să zbor, Şi paşi făceam pe valul creat de unduirea buzelor moi. Buzele tale îşi croiau drum pe trupul meu tapetat cu felurite flori, Şi ameţitor ne învârteam pe muzică de aripi şi răsuflări. Cu pumnii strânşi eu stăteam - ...

Lumina afumată de ceaţă nu era o altă visare, M-am lăsat cuprinsă în aburul conştiinţei tale. Mi-ai arătat constelaţia ta cu fotografii, litere prăfuite pe rafturi, Şi-un cântec suspendat de portativul cu dese noduri. Mi-ai arătat podul tău de gheaţă pe care mai aluneci, Mi-ai arătat nopţile cu somnul neînceput, gânduri. Mi-ai arătat că lumea e compusă din multe cioburi, Care se numesc frici, reziduuri, doruri. Mi-ai arătat sârmele ce-ţi înconjurau strâns inima, Mi-ai arătat timpul în întuneric şi redutabila singurătate, Tulburarea căldurii şi încrederea puternic ştearsă, Ce ţi-au obturat inima, devenind inoperantă. Nu m-am speriat dincolo de pupilele tale pierdute, Dincolo de umbrele trasate de pe chip, de clipele izbite. În tine, în glasul tău deshidratat, în noaptea ta, Sunetul dezordonat, în descreştere observam că se lăsa, Iar când mâna ta m-a mângâiat repetat pe creştet, Am ştiut că poţi cunoaşte întunericul incandescent.

Doar de un strop de roşu sau de un pahar plin ar fi nevoie, Pentru inima ce cheamă iubirea în despărţitele camere; Doar de un dans al inimilor, înlăturând aflicţiunea antică, Cunoscând alinarea, lumina expresivă, dezgheţată; Doar de esenţa accentuată a unui trandafir târziu, Şi inima îşi umple golul, nu mai bate singură, în pustiu. Doar de o revărsare neaşteptată a respiraţiei fierbinte pe tremurata piele, Doar de un cuvânt ieşit din interiorul cu dorinţe păstrate în tăcere; Doar de două braţe arzânde, suspinânde, cu sete de amor, Ancorate de celălalt trup trecător şi cu suflet presupus nemuritor. Doar de două perechi de buze ce îşi dau tur-retur întâlnire, Doar de doi timpi înveliţi în linişte, şi o comună viziune, Doar de o privire în oglinda ochilor aprinşi arhiplin, Şi  i ubirea sigur s-a atins; E frumoasa împletire dintre realitate şi vis.