Mi-amintesc...

Mi-amintesc emoţiile care te lasă fără cuvinte, iar tăcerea e cea mai potrivită; o literă, un sunet ar distruge acea convorbire din priviri. Sunt momente în care să taci e cel mai romantic.

Mi-amintesc momente ce păreau ireal de frumoase şi abia când veneau cel puţin două confirmări le credeam, fiind sigură că nu visam.

Mi-amintesc convorbiri care păreau că nu au sfârşit ori nu meritau să aibă un sfârşit.

Mi-amintesc bucuria cu care realizam fotografii şi cum numărul lor ajungea uşor la 200 şi parcă tot nu erau de ajuns.

Mi-amintesc cum învăţam lucruri noi, cum găseam rezolvări celor mai întunecate stări.

Mi-amintesc trenurile şi mersul lor. Mi-amintesc compartimentul în care stăteam, locurile şi chipurile celorlalţi din el.

Mi-amintesc când am început să ştiu ce vreau şi cum totul se detensiona, se limpezea.

Mi-amintesc plăcerea cu care scriu.

Mi-amintesc entuziasmul cu care devorez cărţile.

Mi-amintesc toate textele şi poeziile în care am lăsat o parte din sufletul meu şi care vor rămâne pentru totdeauna nemuritoare.

Mi-amintesc dragostea scrisă pe foi, cu litere de mână.
Mi-amintesc când am simţit că lumea mea se potrivea cu a altor oameni, acea conexiune care te face să zâmbeşti negreşit, să te bucuri că nu eşti singurul.

Mi-amintesc frumuseţea interioară a oamenilor pe care o vedeam, o simţeam, fără a schimba vreo vorbă cu ei.
Şi nu în ultimul rând, mi-amintesc cine sunt... Cred că am uitat o vreme...