Claudia's Words

Uneori, cuvintele care se nasc şi se rostesc din inimă, Nu sunt ascultate, înţelese şi simţite cu adevărat de cealaltă inimă, De parcă s-ar fi pierdut capacitatea senzorială şi cognitivă. Şi-atunci când târziu afli, se-afişază fundalul trist, apăsător, Şi-ncepi să ştii că nu mai e nimic de făcut sau întors, Pentru că va şterge mereu orice sentiment O radieră a celui ce se află cu regres în afect, Iar zbuciumul de-l laşi, te va atinge nemilos chiar şi-n mers, Şi-n noaptea fără de somn, dincolo de ochi şi urechi. Uneori, punctul e bine să rămâne punct Când totul a rămas prea rece şi îmbrăcat gros în incertitudinea Ce-a răscolit gândurile ca-ntr-un dans haotic, cutremurător, Şi bine-i de ştiut că atunci clipele se pot schimba revelator, Şi-n suflet poate renaşte liniştea, căci rost mai are doar noua idee Ce-o adopţi după punct, şi punerea ei în aplicare.

Albastrul senin, soarele luminos, florile galben-aprins, toate îi jucau frumos pe retina scânteietoare... Se plimba pe aleile ce purtau primele frunze căzute şi pe aleile gândurilor demult avute. Nu se pierdea... Secundele, minutele, orele, toate ardeau zâmbind în nesfârşitul timp al universului şi fiecare gând îi acoperea fiinţa blând. Şi cu fiecare pas, lăsa în urmă, ca o emanare, calmul inimii ei, nu neapărat ca o demostraţie că se poate... era chiar aşa. Lăsându-se pe spate, pe firele de iarbă, fruntea îi era mângâiată fin de broboanele de rouă. O frunză se legăna în stânga şi în dreapta din înalt de coroană de copac, acoperind şi descoperind totodată săgeţile soarelui, până ce îi ateriza pe antebraţ; şi se ocupa cu privitul fiecărei nervuri până când o aripă de vânt purta frunza tot mai departe, pierzându-i-se urma. Colţurile rochiei negre se lăsau modificate de acelaşi suflu de vânt, creându-i forme incongruente, uşor şifonate, precum cele create de trup, de mâini în noapt...

Simţirea în alb-gălbui ce a căpătat clar forme înalte, nu se mai întoarce în crăpăturile, în firimuturile ce le-a primit odată; acum păşeşte tot înainte, completă. Pleoapele cu genele arcuite, da, se lipesc, dar somn nu poartă, nu, ochiul s-a deschis, s-a aprins. Fiinţa-i pe-o coloană a infinitului, iar încrederea şi speranţa există împreună, tot timpul, asemenea unui cuplu bine sudat, necuprinse de vreo pată de imaturitate, căci s-a înţeles raza. Întregul e completul, esenţialul creşterii, hrănit cu grijă, cu iubire, cu devoţiune, ce trebuie revărsat în lume uşor, dar bine, şi se dă astfel mai departe, căci asta-i viaţa deplină, bucuria ce n-o dai mărunt, scurt, incomplet, şi n-o păstrezi doar pentru tine, căci altfel nu se mai poate defini ca bucurie, şi-apoi... ce dai primeşti la fel. Sunt gânduri ce trebuie lăsate să se prăbuşească, căci cele ce s-au încurcat ca iţele trebuie doar să le dai drumul, să le tai, să le distrugi, să zboare departe de tine, pentru că oricât ai vre...

Ne dezbrăcăm cuvintele... Le lăsăm pe unde ne purtăm paşii: pe străzi, pe bănci, prin mijloace de transport, prin conexiuni de priviri, pe internet; le lăsăm la alţi oameni aşa cum şi aceştia îşi lasă la rândul lor cuvintele la noi; le lăsăm pe foi virtuale ori palpabile. Unele cuvinte le lăsăm poate pentru a ne întoarce la ele cândva, pe altele le lăsăm de tot, le uităm; noi spunem sau credem că uităm, dar există probabilitatea de a nu reuşi în mod constant, căci într-o zi este posibil să ne amintim totul atât de viu, atât de pregnant, atunci când ne aflăm în conjuctura potrivită. Dar uneori, ajungem să ne uităm mai degrabă pe noi şi nu uităm lucrurile de care nu mai avem nevoie. Pentru că nu efectuăm mai des sau ori de câte ori este nevoie o igienă a minţii, sfârşim prin a ne uita. Iar a ne uita este unul dintre cele mai grave lucruri cu care se poate confrunta omul. Peste tot sunt cuvinte... În cărţi, în ziare, reviste, pe străzi, în şcoli şi alte instituţii; şi chiar şi o im...

Soarele începea să-şi decline razele, iar ea adora să se lase mângâiată de ultimele raze roşii - aurii. Mai târziu, pe cer erau cusute stele, iar noaptea avea o strălucire aparte. Sau poate că ea, fiinţa plăpândă, îi conferea acea strălucire, schimbându-şi modul de a vedea, de a interpreta tot ce se petrecea în jurul ei... S-au dus zilele în care îşi placa chipul cu var , încercând să ascundă oboseala interioară, starea de nelinişte în care se afla. Dar şi-a spălat sufletul si a luat-o de la capăt cu mai multă perseverenţă. A înţeles că există o singură cale prielnică: să construiască pas cu pas tot ce îşi dorea, astfel încât să fie fericită. A înţeles că doar mâinile sale împreună cu mintea ei puteau face minuni. Şi chiar dacă noaptea o prindea singură, ştia că pe cer o privea, o veghea o stea , poate chiar steaua ei norocoasă, acea lumină care o făcea să înţeleagă că există sigur în orice întuneric, şi seamănă ca o portiţă care duce spre frumos, spre pace... A doua zi, în z...

Cu ochii închişi îmi ating părul, chipul, mâinile, coastele, picioarele, pe cântecul lui Liszt, Liebestraum. Mi-e dor, dar nu încerc să-l şterg din mine ori să-l arunc departe, pe primul nor din acest amurg mort. Realizez că în tăcere îmi duc gândurile mele, şi poate că aş vrea să spun multe, poate chiar cu voce tare, dar nu este nimeni să mă asculte. Şi mai are vreun sens, atunci când totul pare a fi din ce în ce mai şters?! Şi poate că nici eu nu ar trebui să mai ascult orice îmi spun... Cerul plânge şi cântecul la fel... Voi adormi cu el în minte şi mă voi visa, într-o altă zi, dintr-o altă viaţă, apoi mă voi trezi speriată, pe acelaşi pat de gheaţă. E frig şi parfumul ce îl port, cu note răcoritoare de răsărit, nu îşi are locul pe pielea mea, în ceea ce simt, şi cu atât mai puţin în asfinţit... E prea dulce, e prea fin... Cristalele de ploaie se preling pe ferestre şi privesc dansul, contopirea lor perfectă şi rece. Privirea mi-e fixă, dar altundeva, iar o şoaptă de-a ta iar o...

În viaţă se mai ajunge şi la război , şi fiecare are o intensitate şi o durată diferite. De multe ori, considerăm  mult prea grav prezentul, decât ceea ce am trăit până atunci sau că nu poate exista ceva mai grav de atât, şi totul se transformă uneori, paradoxal, într-o imagine, o percepţie greşite. De aceea, noi, oamenii, nu mai suntem capabili să vedem clar situaţia şi reacţionăm anapoda în privinţa unor astfel de evenimente. Dar dintre toate războaiele, cel interior este poate cel mai greu de dus, dar nu şi imposibil de rezolvat. E un război care se dă în mintea ta, în inima ta, în tine, e al tău şi numai al tău, din cauza surplusului de gânduri sau din cauza alimentării fiinţei cu imagini, cu trăiri nefaste, nereuşind dizolvarea lor, nereuşind trierea lor. Dar poate că cel mai greşit lucru pe care poţi să-l faci în viaţă este să-ţi aşezi dragostea pe un afet , crezând că vei nimeri cu precizie persoana dorită şi că va fi a ta. Rezultatul nu e deloc favorabil, pentru că...

Pe străzi e un amestec de trăiri... A suferinţe lăsate la vedere din ce în ce mai clar şi a dulcegării exagerate şi cumva purtătoare de banal sau odios, şi mai rar a priviri limpezi, a şoapte, a sărutări protejate de ochii curioşilor, probabil din timiditate sau nevoia de intimitate. Pe străzi totul e vechi şi nou deopotrivă... Soarele dezvăluie clădirile cu fiecare dimineaţă şi le aruncă treptat în negru cu fiecare asfinţit care parcă îţi lasă un fel de spaimă, o inexplicabilă zdrobire de suflet sau doar o stare emoţională scăzută, dar care are să treacă în final. Şi tot tabloul acesta, e un fel de punere în scenă, un fel de aducere aminte a naşterii şi a morţii, a ceea ce a fost, dar mai puţin a ceea ce va fi, dar făcând cel mult presupuneri. Şi oricât de mult se străduiesc luminile stradale, luminile din interiorul caselor, nu pot învinge noaptea. Dar noaptea pare interesantă prin faptul că tăcerea nu e stinsă, aşa cum se crede... Chiar şi când dormi, nu taci. Vobeşti cu voce...

Omul nu se schimbă. În esenţă rămâne ceea ce este... Se încearcă a se desface o clipă de frumos, se analizează, se simte, se produce zâmbetul, dar zâmbetul se pietrifică brusc, căci purtătorul conştientizează că e singur, ba mai mult, e incomplet. Filosofia lui spune că două zâmbete - zâmbetul în doi, ar aduce completul şi astfel fiinţa s-ar dezgheţa pentru totdeauna; ar atinge, comparativ vorbind, nirvana. Dar zâmbetul bântuie, se zbate, nu îşi găseşte locul, în ciuda eforturilor de a menţine clipa când se atinge frumosul.  Purtătorul a devenit un fel de aliterat; repetă sunete şi silabe ca şi cum le-ar simţi; de fapt, le invocă doar. Într-un târziu, a ajuns la concluzia că nimic nu îi iese, nici măcar mecanic. Trecutul lui recent, poartă un parfum înecăcios, de durere implacabilă - acea senzaţie pe care o poartă şi o înţelege doar un artist al scrisului, al gândurilor. A scris zile şi nopţi la rând despre dezideratul vieţii sale; a scris nenumărate s...

Săgeata dragostei zgârie învelişul inimii - poarta către tărâmul sentimentelor tari, şi insistă, dar inima de data aceasta se opune. Astăzi e mai precaută, căci nu vrea să mai râmână cu visele şi sentimentele spulberate. Ştie prea bine că nu se opreşte totul atât de uşor; ştie că durerea se acutizează şi rămâne acea gaură - calea prin care s-a produs unirea defectă - ce greu se va cicatriza, căci uneori, nici măcar el, timpul, nu îl lasă pe om să uite tot ce îşi doreşte şi să se vindece. Iar g ândurile continuă vertiginos, şi se caută alte explicaţii, alte reacţii, considerându-se mult mai potrivite cele de acum, decât cele întreprinse cu o zi în urmă. Şi astfel, se joacă pe scena interioară, dansul analizelor şi sintezelor, şi nu pentru o singură zi, ci pentru săptâmâni, luni, poate chiar ani, de parcă nu ar fi înzestrate cu extenuare.  Sub influenţa raţiunii, chiar şi o neaşteptată săgeată va fi blocată, i se va strâmba tăişul ori se va rupe... Dorinţa dragostei nu-i abolită...

Fericirea este un moment - relativ scurt - dar se doreşte ca aceasta să facă parte din viaţa noastră cât mai mult posibil. Ea poate fi de lungă durată cu cât avem mai multe momente frumoase, fericite. Important de ştiut este faptul că momentele frumoase nu stau după noi, ci noi trebuie să le creem, să le activăm...  Însă nu de puţine ori, ne ocupăm mintea şi sufletul cu prea multe griji: unele adevărate, altele născocite, deloc importante, sau doar le amplificăm, fie ele adevărate sau nu, căzând în exagerări; dar aceste exagerări nu sunt evidente atunci, ci abia după ce am depăşit problemele. Nu ne dăm voie să fim fericiţi, gândurile ne stau, paradoxal, tot la probleme, cu toate că suntem prinşi în braţele fericirii. Apoi ne plângem că nu suntem fericiţi, că totul este în defavoarea noastră, că ne mistuie un foc la propriu. Adevărul este că atunci când avem momente de fericire, nu le trăim aşa cum ar trebui, nu le gustăm, nu profităm de ele din plin, ci aproape că nu le conş...

Lumina afumată de ceaţă nu era o altă visare, M-am lăsat cuprinsă în aburul conştiinţei tale. Mi-ai arătat constelaţia ta cu fotografii, litere prăfuite pe rafturi, Şi-un cântec suspendat de portativul cu dese noduri. Mi-ai arătat podul tău de gheaţă pe care mai aluneci, Mi-ai arătat nopţile cu somnul neînceput, gânduri. Mi-ai arătat că lumea e compusă din multe cioburi, Care se numesc frici, reziduuri, doruri. Mi-ai arătat sârmele ce-ţi înconjurau strâns inima, Mi-ai arătat timpul în întuneric şi redutabila singurătate, Tulburarea căldurii şi încrederea puternic ştearsă, Ce ţi-au obturat inima, devenind inoperantă. Nu m-am speriat dincolo de pupilele tale pierdute, Dincolo de umbrele trasate de pe chip, de clipele izbite. În tine, în glasul tău deshidratat, în noaptea ta, Sunetul dezordonat, în descreştere observam că se lăsa, Iar când mâna ta m-a mângâiat repetat pe creştet, Am ştiut că poţi cunoaşte întunericul incandescent.

Cuvintele au dispărut, au ars până la ultima literă, iar cenuşa lor a zburat peste tot şi nicăieri, căci omul s-a pierdut. Omul ştia să respire, ştia să caute şi să aducă dulceaţa vorbelor şi tot ce e frumos în viaţa lui, iar inima lui cunoştea legătura cu inimile multor oameni. Prezentul s-a zdruncinat; are un iz de incertitudine, de încâlceală existenţială. Omul care ieri s-a bucurat intens, azi s-a degradat prea uşor la întâlnirea unei clipe înmuiată în negru, precum floarea colorată şi vie la suflul unui îngheţ. Vulnerabile îi sunt uneori sentimentele...  Prea fragil... Rănile i s-au adâncit în dansul vieţii, mult, mult prea uşor; a uitat să le trateze şi s-au redeschis. Dintr-o dată, totul îi pare mai greu sub presiunea tălpii vieţii, iar inima îi este mai singură ca niciodată atunci când se lasă noaptea. Gândurile i se multiplică, iar el aleargă într-un sens haotic, căzând în prăpastia nimicului, spunându-şi că este incapabil de a găsi ieşirea - luminiţa de la capătul ...

Ne naştem şi murim. Cât trăim, ne adresăm o multitudine de întrebări. Şi multe întrebări nu au răspunsuri concrete. Şi ce fiinţă trecătoare este omul… Dispărem fizic. Şi totuşi, se mai poate pune problema dispariţiei? Singura certitudine pe care o avem, este aceea că ne amestecăm cu pământul. Chiar dacă ne lăsăm cenuşa purtată de vânt, ea tot se va aşeza pe pământ. Suntem una cu pământul. Aşadar, am putea concluziona că rămânem tot aici. Şi dacă avem şi această parte imaterială - sufletul, el unde merge? Pe unde călătoreşte? Către ce lumi necunoscute se avântă? Şi de ce ar vrea sufletul să se despartă de trup?    Şi o are chiar suntem răsplătiţi în funcţie de faptele noastre? Oare după moarte ne aşteaptă o aşa-zisă lume de dincolo, o lume mai bună, un ţinut numit Rai, unde găsim multă voie bună, fericire, iar la polul opus, un ţinut numit Iad? Şi de ce să aşteptăm fericirea din Rai, când o putem găsi aici, pe pământ? Să fie vorba despre o altfel de fericire? Dar nu ştim...

Sunt o carte. Am două coperţi şi un cuprins format momentan din câteva capitole, căci sfârşitul meu încă nu e aici şi nici nu vreau să ajung la el - pentru că e mult prea devreme - dar sunt conştientă că voi avea un sfârşit. Acum, în această carte, la acest capitol, nu mai pot scrie ceva dulce şi frumos, pentru că viaţa nu arată întotdeauna ca în filme, iar dragostea nu arată întotdeauna ca în versurile poeţilor. Raţiunea îşi începuse protestul mai demult, dar preferam să o evit, să mă mint sau să uit. Într-o seară de toamnă, mi-am răscolit conştiinţa, mi-am răscolit întreaga fiinţă şi pentru prima dată am început să mă gândesc cu adevărat la mine, la ceea ce sunt. Mi-am dat întâlnire cu propriul Eu. Nu mai aveam nevoie de păreri fără o bază solidă, nu mai aveam nevoie pentru moment de exteriorul ce mă transformase prea mult şi poate prea rău, nu mai voiam poveşti ireale. În acea seară, m-am izolat într-un colţ al meu. Draperiile fluturau în dansul vântului, dar adoram mişca...

Într-o noapte de toamnă aparent tăcută, mi-am repetat în minte câteva sunete joase şi înalte. Peste un timp, am constatat că în minte un ecou format din sunete ca de vânt îmi cânta, iar sunetele încercau disperate să-mi transmită ceva - erau sunetele trezirii conştiinţei. Era ceva profund în noaptea aceea... La început m-am simţit uşor dezorientată. Corpul se balansa confuz, presimţind imprevizibilul. Ochii se mişcau dintr-un loc în celălalt, chiar dacă erau mişcări inutile prin întuneric. Dar schimbările nu se opreau şi observam că întunericul nu-mi mai era înspăimântător ca altădată. Puteam umbla prin întuneric ca pe timp de zi. Nu-mi mai era frică de rătăcire, pentru că eram mult mai sigură pe mine, iar gândurile negre se rupeau unul cîte unul din minte. Situaţiei prezente îi făceam o nesfârşită analiză. Şi îmi plăcea ce descopeream – un licăr ce speram că se va transforma treptat într-o lumină intensă. Totul era mai coerent. Amintirile chinuitoare se risipeau şi aveau pr...

Despre personalitate Una dintre cele mai dificile cunoasteri, este cunoasterea autentica a unei persoane. De multe ori, se intampla ca interiorul sa fie unul, iar exteriorul sa il afisam ca fiind altul - nu ca si interiorul; cele doua parti se contrazic. Intrebarea este... pana cand?! Daca stii cine esti si iti place cine esti, atunci esti in armonie cu tine insuti si ti-ai dat voie sa fii exact ceea ce esti. Este esential a sti cine suntem. Si aici vorbim despre personalitate - mai exact - despre calitatile morale si intelectuale cu care este inzestrata o persoana. Personalitatea cuprinde a sti ce ne place, ce nu ne place, descoperirea talentelor, vocatiei. Ar trebui valorificat ceea ce stim sa facem, pentru ca tot ce stim, face parte din noi si ne definesc. Din pacate, nu toti se cunosc sau daca se cunosc, renunta la propria cale, la propriile visuri, pentru a le indeplini probabil, pe ale altora. Acceptarea a ceea ce este cu adevarat o persoana sau ceea ce simte ca est...

-          Cine esti tu? -          Sunt! Ce intrebare mai e si asta? -          Nu! Nu cred ca m-ai inteles! -          De ce? -         Era o intrebare serioasa! Si nu e de ajuns doar sa fii! -          Am inteles! Ma numesc X si am y  ani. -          Nu! Iar nu m-ai inteles! -          Pai, nu sunt si doar atat... am un nume, am si buletin, vorbesc cu oamenii, deci exist! -          Draga X, nu intelegi nici acum?! -          Ce sa inteleg? -          Nu ai inteles cine esti? -          Stiu cine sunt...