Claudia's Words

Uneori, cuvintele care se nasc şi se rostesc din inimă, Nu sunt ascultate, înţelese şi simţite cu adevărat de cealaltă inimă, De parcă s-ar fi pierdut capacitatea senzorială şi cognitivă. Şi-atunci când târziu afli, se-afişază fundalul trist, apăsător, Şi-ncepi să ştii că nu mai e nimic de făcut sau întors, Pentru că va şterge mereu orice sentiment O radieră a celui ce se află cu regres în afect, Iar zbuciumul de-l laşi, te va atinge nemilos chiar şi-n mers, Şi-n noaptea fără de somn, dincolo de ochi şi urechi. Uneori, punctul e bine să rămâne punct Când totul a rămas prea rece şi îmbrăcat gros în incertitudinea Ce-a răscolit gândurile ca-ntr-un dans haotic, cutremurător, Şi bine-i de ştiut că atunci clipele se pot schimba revelator, Şi-n suflet poate renaşte liniştea, căci rost mai are doar noua idee Ce-o adopţi după punct, şi punerea ei în aplicare.

Omul nu se schimbă. În esenţă rămâne ceea ce este... Se încearcă a se desface o clipă de frumos, se analizează, se simte, se produce zâmbetul, dar zâmbetul se pietrifică brusc, căci purtătorul conştientizează că e singur, ba mai mult, e incomplet. Filosofia lui spune că două zâmbete - zâmbetul în doi, ar aduce completul şi astfel fiinţa s-ar dezgheţa pentru totdeauna; ar atinge, comparativ vorbind, nirvana. Dar zâmbetul bântuie, se zbate, nu îşi găseşte locul, în ciuda eforturilor de a menţine clipa când se atinge frumosul.  Purtătorul a devenit un fel de aliterat; repetă sunete şi silabe ca şi cum le-ar simţi; de fapt, le invocă doar. Într-un târziu, a ajuns la concluzia că nimic nu îi iese, nici măcar mecanic. Trecutul lui recent, poartă un parfum înecăcios, de durere implacabilă - acea senzaţie pe care o poartă şi o înţelege doar un artist al scrisului, al gândurilor. A scris zile şi nopţi la rând despre dezideratul vieţii sale; a scris nenumărate s...

Săgeata dragostei zgârie învelişul inimii - poarta către tărâmul sentimentelor tari, şi insistă, dar inima de data aceasta se opune. Astăzi e mai precaută, căci nu vrea să mai râmână cu visele şi sentimentele spulberate. Ştie prea bine că nu se opreşte totul atât de uşor; ştie că durerea se acutizează şi rămâne acea gaură - calea prin care s-a produs unirea defectă - ce greu se va cicatriza, căci uneori, nici măcar el, timpul, nu îl lasă pe om să uite tot ce îşi doreşte şi să se vindece. Iar g ândurile continuă vertiginos, şi se caută alte explicaţii, alte reacţii, considerându-se mult mai potrivite cele de acum, decât cele întreprinse cu o zi în urmă. Şi astfel, se joacă pe scena interioară, dansul analizelor şi sintezelor, şi nu pentru o singură zi, ci pentru săptâmâni, luni, poate chiar ani, de parcă nu ar fi înzestrate cu extenuare.  Sub influenţa raţiunii, chiar şi o neaşteptată săgeată va fi blocată, i se va strâmba tăişul ori se va rupe... Dorinţa dragostei nu-i abolită...

Scaunul  era nerăbdator să mă primească pe lemnul său - cândva o banală  scândură  - cu aromă veche extrem de îmbietoare, de la masa plină de cărţi. Mă aşez calm, dar gata să intru într-o nouă aventură, şi în cele din urmă, aleg o carte...  Greaţa , de Sartre - un adevărat  scenariu  existenţialist. Petrec câteva ore bune cu ea şi realizez că mi-a redat şi mie greaţa, o greaţă veche, pe care am întâlnit-o pentru prima dată, undeva în primii mei ani, contemplând viaţa în spatele unei case. Am resimţit-o ca un  scurt -circuit al vieţii... Îmi ridic ochii din carte, căci soarele îmi ucide atenţia cu săgeţile lui ademenitoare, şi tot atunci, sesizez multe  scame  plutitoare. Frumoasă imagine nesănătoasă... Şi ca de nicăieri, îmi zboară prin minte o zi de vară, în care nu poţi avea nicio scuză  să nu ieşi afară, doar în cazuri cu totul şi...

Ne naştem şi murim. Cât trăim, ne adresăm o multitudine de întrebări. Şi multe întrebări nu au răspunsuri concrete. Şi ce fiinţă trecătoare este omul… Dispărem fizic. Şi totuşi, se mai poate pune problema dispariţiei? Singura certitudine pe care o avem, este aceea că ne amestecăm cu pământul. Chiar dacă ne lăsăm cenuşa purtată de vânt, ea tot se va aşeza pe pământ. Suntem una cu pământul. Aşadar, am putea concluziona că rămânem tot aici. Şi dacă avem şi această parte imaterială - sufletul, el unde merge? Pe unde călătoreşte? Către ce lumi necunoscute se avântă? Şi de ce ar vrea sufletul să se despartă de trup?    Şi o are chiar suntem răsplătiţi în funcţie de faptele noastre? Oare după moarte ne aşteaptă o aşa-zisă lume de dincolo, o lume mai bună, un ţinut numit Rai, unde găsim multă voie bună, fericire, iar la polul opus, un ţinut numit Iad? Şi de ce să aşteptăm fericirea din Rai, când o putem găsi aici, pe pământ? Să fie vorba despre o altfel de fericire? Dar nu ştim...

I. Am fost şi sunt mereu cu tine Însă simt cum dispari din mine. Sunt aici, dar nu mă vezi... Nu cred că mă înţelegi. Sunt încă aici şi tot nu mă vezi... Sunt mii de cuvinte pe chipul meu. Ele strigă printre lacrimi de timp uscate În întunericul cu vise înnecate. Nu ştiu ce s-a întâmplat acum... Aş vrea să cred că nu s-a făcut totul scrum. Nu ştiu cât timp voi mai fi... Nici speranţa nu mai e aici. II. Mi-e teamă să mă-ntâlnesc cu o nouă speranţă, Căci dispare şi ia o bucată din a mea viaţă... Şi să mai sper? Spune-mi tu, cum aş mai putea, Când tăcerea ta îmi apasă inima? Spune-mi, cum aş mai putea să sper, Când am un prezent fără tine în el? Şi să mai sper? Speranţă, eu te-aş întâlni... Dar tu ştii doar a răni?! Sufletul îl amăgeşti uşor Cu o îmbrăţişare, cu un dulce fior. Şi să mai sper? Cum aş mai putea aşa pierdută, Când tu, speranţă, mă faci nefericită?

Am vrut iubire, dar nu am... Iubirea imi e doar cosmar, Durerea imi e dor amar, Inima mi-e arsa-n jar. Am vrut o iubire curata, Dar n-am avut decat o pata. Iubirea ce ti-am dat-o toata Nu a fost apreciata. Am avut curajul sa mai sper Ca tu ai sa ma iubesti etern. Dar degeaba mai cred ca ma iubesti, Tu nu ai sa te mai intorci. E prea tarziu sa ma mai vezi, E prea tarziu sa mai inveti. Niciodata n-ai sa te trezesti, Pentru ca tu in iubire nu crezi. N-ai ascultat ce-ti spun Si n-ai citit ce-ti scriu. A murit ce-am avut mai viu - Iubirea mea e in sicriu.

Sunt o carte. Am două coperţi şi un cuprins format momentan din câteva capitole, căci sfârşitul meu încă nu e aici şi nici nu vreau să ajung la el - pentru că e mult prea devreme - dar sunt conştientă că voi avea un sfârşit. Acum, în această carte, la acest capitol, nu mai pot scrie ceva dulce şi frumos, pentru că viaţa nu arată întotdeauna ca în filme, iar dragostea nu arată întotdeauna ca în versurile poeţilor. Raţiunea îşi începuse protestul mai demult, dar preferam să o evit, să mă mint sau să uit. Într-o seară de toamnă, mi-am răscolit conştiinţa, mi-am răscolit întreaga fiinţă şi pentru prima dată am început să mă gândesc cu adevărat la mine, la ceea ce sunt. Mi-am dat întâlnire cu propriul Eu. Nu mai aveam nevoie de păreri fără o bază solidă, nu mai aveam nevoie pentru moment de exteriorul ce mă transformase prea mult şi poate prea rău, nu mai voiam poveşti ireale. În acea seară, m-am izolat într-un colţ al meu. Draperiile fluturau în dansul vântului, dar adoram mişca...

Despre personalitate Una dintre cele mai dificile cunoasteri, este cunoasterea autentica a unei persoane. De multe ori, se intampla ca interiorul sa fie unul, iar exteriorul sa il afisam ca fiind altul - nu ca si interiorul; cele doua parti se contrazic. Intrebarea este... pana cand?! Daca stii cine esti si iti place cine esti, atunci esti in armonie cu tine insuti si ti-ai dat voie sa fii exact ceea ce esti. Este esential a sti cine suntem. Si aici vorbim despre personalitate - mai exact - despre calitatile morale si intelectuale cu care este inzestrata o persoana. Personalitatea cuprinde a sti ce ne place, ce nu ne place, descoperirea talentelor, vocatiei. Ar trebui valorificat ceea ce stim sa facem, pentru ca tot ce stim, face parte din noi si ne definesc. Din pacate, nu toti se cunosc sau daca se cunosc, renunta la propria cale, la propriile visuri, pentru a le indeplini probabil, pe ale altora. Acceptarea a ceea ce este cu adevarat o persoana sau ceea ce simte ca est...

In lume gasim oameni si oameni.  Rai, buni, imorali, morali, fatarnici, sinceri, prieteni, dusmani, ignoranti, eruditi. Dar ce ne facem cu cei care au obiceiul de a ne indrepta catre acel dezechilibru, care vor sa ne puna piedici, care vor sa castige prin metode incorecte, care vor eventual sa fie urmati si de altii dupa “bunul” lor exemplu? Acestia sunt oamenii patologici, acei viermi care mananca tot si care vor sa te lase gol. Evident, nu putem sa ii schimbam pe toti, dar putem sa le facem fata, putem sa schimbam lucrurile fara prea mult deranj daca am fi ceva mai atenti. Dar ce facem si cu propria persoana? O analiza amanuntita a propriei persoane ne ajuta sa gasim raspunsurile pe care le cautam poate de mult timp, dar care au fost surprinzator de aproape. O problema des intalnita este aceea ca multi oameni prefera sa fie ceea ce nu sunt. Ajung sa fie ceea ce altii sunt, deoarece considera ca doar asa nu vor fi dati la o parte, doar asa vor fi apreciati, iubiti, do...

Cati ochi inchisi mai exista in lume? Si oare cand se vor deschide? Sper sa nu fiu singurul om care vede si simte, Ceata si raceala din ochi, suflet si minte...        Si vad oameni ce nu stiu omenia, pretuirea, respectul, iubirea. Ignoranta e fericirea multora, iar printre zambete si vorbe ironice, privesc cu dezgust. E dureros sa te simti respins de propria umanitate. E poate si mai dureros sa vezi, sa realizezi ce se intampla cu adevarat in jur, caci multi inca sunt orbi si dorm linistiti. Dar nu ar trebui sa ne mire, pentru ca nepasarea nu doare, in schimb a-ti pasa doare, e o dovada ca te intereseaza si te trezesti intr-o lupta. A-ti pasa, da, e o lupta uneori!    O rautacioasa superioritate pluteste in jur, iar vorbele goale frumos imbracate, sunt inradacinate in sufletele si mintile celor slabi. Si toti spun ca spera la un viitor mai bun, dar asteapta mereu ca altii sa il faca - in loc sa inceapa schimbarea acum -  sau au impre...

Marea era agitata. Valurile urlau, se izbeau, luand forme efemere, iar n isipul dansa cu vantul. Soarele portocaliu inca se mai privea in mare. Doar asa cunoscuse cum este sa fii orbit, privind in oglinda marii si din cauza aceasta, toata ziua parca se razbuna pe nisip, tintindu-l cu foc. Desi seara se asternuse, multimea de oameni nu se lasa plecata usor. Era vara, iar caldura avea sa se domoleasca abia de acum incolo, prilej bun pentru ei de a-si prelungi sederea. Insa prin multime, se afla si o fiinta slaba, zvelta, cu o piele foarte alba. Nu-i placea soarele, ar fi doborat-o la cat de firava era  si prefera sa se plimbe pe malul marii doar la apus. Avand mereu o expresie meditativa, se plimba linistita si privea in largul marii, parca asteptand pe cineva sau ceva. Ii placea sa mediteze. La inceput voia sa inteleaga cine este. Intre timp aflase, se intelesese pe sine, dar crescand, intrebarile ei se inmulteau si dorea sa inteleaga viata si – desigur – oamenii. Observas...

De ce preferăm să fim ceea ce nu suntem ?!  Plăcere machiavelică?!        Unii oamenii vor să pretindă că sunt ceea ce nu sunt. Unora le place falsitatea chiar şi atunci când sunt faţă în faţă cu persoane pe care le întâlnesc poate pentru prima dată şi poate chiar în momentele cele mai importante din viaţă. Ne place să punem o mască numai pentru a ne menţine într-un anume top, a câştiga popularitate, respect sau.. ?! Este adevărat.. mereu a existat o adevărată competiţie, dar competiţia câştig-o pe drept, nu printr-o imagine falsă şi prin tot felul de mijloace incorecte.           Încă nu înţeleg de unde această plăcere a omului de a juca fals, a câştiga pe nedrept.. să fie de vină banul?! În cele mai multe situaţii, cred că da! Dar nu este oare mai bine să fim autentici, să fim pur şi simplu NOI?! Dacă acest lucru ţi-ar fi adus mai multe beneficii?! Ştiu, din păcate societatea ne-a modelat astfel, ne dezintegrăm tot mai m...