Claudia's Words

Uneori, cuvintele care se nasc şi se rostesc din inimă, Nu sunt ascultate, înţelese şi simţite cu adevărat de cealaltă inimă, De parcă s-ar fi pierdut capacitatea senzorială şi cognitivă. Şi-atunci când târziu afli, se-afişază fundalul trist, apăsător, Şi-ncepi să ştii că nu mai e nimic de făcut sau întors, Pentru că va şterge mereu orice sentiment O radieră a celui ce se află cu regres în afect, Iar zbuciumul de-l laşi, te va atinge nemilos chiar şi-n mers, Şi-n noaptea fără de somn, dincolo de ochi şi urechi. Uneori, punctul e bine să rămâne punct Când totul a rămas prea rece şi îmbrăcat gros în incertitudinea Ce-a răscolit gândurile ca-ntr-un dans haotic, cutremurător, Şi bine-i de ştiut că atunci clipele se pot schimba revelator, Şi-n suflet poate renaşte liniştea, căci rost mai are doar noua idee Ce-o adopţi după punct, şi punerea ei în aplicare.

Câteodată, noaptea mă prinde într-o inimaginabilă singurătate... Vântul îmi mângâie haotic părul, iar braţul lui rece îl simt pe spate, la un loc cu un miros de frunze ude, moarte. Şi mai mult ca oricând, realizez că în mine cad tone de gânduri... Simt cum timpul se strecoară precum nisipul printre degete şi îmi aduc aminte că doar el are continuitate permanentă, căci mie îmi aduce şi îmi ia lucruri, şi ştiu că va face acelaşi gest cât voi trăi, probabil pentru a mă obişnui cu efemeritatea; mă va lua de tot, atunci când timpul meu se va termina, şi voi rămâne doar o umbră pierdută sau voi fi precum parfumul care mai pluteşte prin cameră o bună bucată de timp, semn că am fost, că am trăit acolo, şi mi-am dus gândurile în tăcere sau strigând dureros către cer aşteptând un răspuns, măcar unul din zeci sau sute de întrebări... Oricât încerc să nu mă gândesc prea mult, luându-mi din nou şi din nou cărţi de citit, nimic nu-mi promite uitarea a ceea ce am trăit şi nici întreruperea ...

Singurătăţi, singurătăţi, Agonii, agonii, Răceli, răceli, Şi alte simptomatologii... Piesele din jur se micşorau, parcă nu se mai potriveau, Iar ochii tăi confuzi, puful salcâmilor ce dansa alene, priveau. Parcul în care te aflai se cufunda în îmbrăţişarea, în sunetul frigului, Şi atmosfera era acompaniată de voci îndepărtate şi apropiate ale sufletelor. Nu mai suportai să fii singur, strângeai la piept doar aerul, Voiai să pleci, dar ceva te imobiliza şi traversai străzi cu privirea şi cu gândul. Într-un târziu, te-ai ridicat şi ai plecat, ploaia parcă te-a citit şi te-a ajutat, A început să plângă peste lacrima ce ţi se prelingea din colţul ochiului întristat. Spre seară, stăteai cu ochii închişi, dar nu ţi-ai mai putut aduce somnul. Printre lumini şi umbre cu parfum de ploaie, distingeai doar roşul şi negrul, Şi atunci, senzaţia că un vis s-a mai închis puţin câte puţin Se intensifica, şi ţi se forma teama de ce va putea de mâine veni. Lum...

Ne dezbrăcăm cuvintele... Le lăsăm pe unde ne purtăm paşii: pe străzi, pe bănci, prin mijloace de transport, prin conexiuni de priviri, pe internet; le lăsăm la alţi oameni aşa cum şi aceştia îşi lasă la rândul lor cuvintele la noi; le lăsăm pe foi virtuale ori palpabile. Unele cuvinte le lăsăm poate pentru a ne întoarce la ele cândva, pe altele le lăsăm de tot, le uităm; noi spunem sau credem că uităm, dar există probabilitatea de a nu reuşi în mod constant, căci într-o zi este posibil să ne amintim totul atât de viu, atât de pregnant, atunci când ne aflăm în conjuctura potrivită. Dar uneori, ajungem să ne uităm mai degrabă pe noi şi nu uităm lucrurile de care nu mai avem nevoie. Pentru că nu efectuăm mai des sau ori de câte ori este nevoie o igienă a minţii, sfârşim prin a ne uita. Iar a ne uita este unul dintre cele mai grave lucruri cu care se poate confrunta omul. Peste tot sunt cuvinte... În cărţi, în ziare, reviste, pe străzi, în şcoli şi alte instituţii; şi chiar şi o im...

Întunericul încă bântuie pe fiecare rând din minte Şi litere ies continuu, lipite în nenumărate cuvinte. Simt că doar eu mă aud în fiecare noapte Şi un strigăt întind iar peste o nevinovată foaie. Nu-mi da cuvinte gustoase ce se transformă în amăgiri, Nu-mi da năprasnicele furtuni, nu-mi şterge culori, Nu-mi spune ca visul îmbrăţişat de amor a apus Nu-mi spune că mi-am pierdut acel surâs... Dă-mi o rază de speranţă, dă-mi o mână de ajutor, Fă ca zilele mele să nu fie cuprinse de-acel rece fior. Nu-mi da sentimentul pierderii prin absenţe, striviri, Nu-mi da regrete, oftaturi mute printre viitoare iubiri. Nu-mi da nimic ce nu s-ar putea împlini, Nu-mi da clipe ce rămân doar în mine, închise amintiri, Nu-mi da, căci ştiu ce lungă, ce apăsătoare e uitarea... Tu, viaţă, îmi asculţi rugămintea?

Cu ochii închişi îmi ating părul, chipul, mâinile, coastele, picioarele, pe cântecul lui Liszt, Liebestraum. Mi-e dor, dar nu încerc să-l şterg din mine ori să-l arunc departe, pe primul nor din acest amurg mort. Realizez că în tăcere îmi duc gândurile mele, şi poate că aş vrea să spun multe, poate chiar cu voce tare, dar nu este nimeni să mă asculte. Şi mai are vreun sens, atunci când totul pare a fi din ce în ce mai şters?! Şi poate că nici eu nu ar trebui să mai ascult orice îmi spun... Cerul plânge şi cântecul la fel... Voi adormi cu el în minte şi mă voi visa, într-o altă zi, dintr-o altă viaţă, apoi mă voi trezi speriată, pe acelaşi pat de gheaţă. E frig şi parfumul ce îl port, cu note răcoritoare de răsărit, nu îşi are locul pe pielea mea, în ceea ce simt, şi cu atât mai puţin în asfinţit... E prea dulce, e prea fin... Cristalele de ploaie se preling pe ferestre şi privesc dansul, contopirea lor perfectă şi rece. Privirea mi-e fixă, dar altundeva, iar o şoaptă de-a ta iar o...

  Poetul nu mai scrie la fel, dar schiţează un vers aparent fără sens. El cade, se ridică, iar cade şi se întreabă câţi paşi mai are până la acel ceva - nu ştie ce, nu ştie cum să-l numească - dar îl aşteaptă, vrea să-i iasă în faţă...  Zâmbetele s-au înfricoşat, ochii nu s-au mai ridicat din pământ, mâinile s-au oprit din mângâiat, inima nu mai simte la fel, iar cuvintele s-au oprit, căci s-au aprins ca un chibrit şi au ars până la sfârşit. Viaţa tremură ca un copil hiperemoţionat şi nimic nu mai poate fi sigur sau la fel cum a fost. Umbra n-a dispărut, se ţine ca o fantomă după fiinţă, spunându-i cu ecou o poveste ştiută, dar urechile s-au făcut surde intenţionat şi totuşi au ratat. Se caută prea mult şi se pierde, se caută un zâmbet şi se primeşte unul îngheţat sau când se doreşte prea tare, se eşuează, iar când se doreşte prea puţin, ori deloc, se câştigă. O clipă, un minut a devenit prea mult şi nu mai este timp sau nici nu vrei să mai auzi. Parfumul dulce s-a...

În viaţă se mai ajunge şi la război , şi fiecare are o intensitate şi o durată diferite. De multe ori, considerăm  mult prea grav prezentul, decât ceea ce am trăit până atunci sau că nu poate exista ceva mai grav de atât, şi totul se transformă uneori, paradoxal, într-o imagine, o percepţie greşite. De aceea, noi, oamenii, nu mai suntem capabili să vedem clar situaţia şi reacţionăm anapoda în privinţa unor astfel de evenimente. Dar dintre toate războaiele, cel interior este poate cel mai greu de dus, dar nu şi imposibil de rezolvat. E un război care se dă în mintea ta, în inima ta, în tine, e al tău şi numai al tău, din cauza surplusului de gânduri sau din cauza alimentării fiinţei cu imagini, cu trăiri nefaste, nereuşind dizolvarea lor, nereuşind trierea lor. Dar poate că cel mai greşit lucru pe care poţi să-l faci în viaţă este să-ţi aşezi dragostea pe un afet , crezând că vei nimeri cu precizie persoana dorită şi că va fi a ta. Rezultatul nu e deloc favorabil, pentru că...

Pe străzi e un amestec de trăiri... A suferinţe lăsate la vedere din ce în ce mai clar şi a dulcegării exagerate şi cumva purtătoare de banal sau odios, şi mai rar a priviri limpezi, a şoapte, a sărutări protejate de ochii curioşilor, probabil din timiditate sau nevoia de intimitate. Pe străzi totul e vechi şi nou deopotrivă... Soarele dezvăluie clădirile cu fiecare dimineaţă şi le aruncă treptat în negru cu fiecare asfinţit care parcă îţi lasă un fel de spaimă, o inexplicabilă zdrobire de suflet sau doar o stare emoţională scăzută, dar care are să treacă în final. Şi tot tabloul acesta, e un fel de punere în scenă, un fel de aducere aminte a naşterii şi a morţii, a ceea ce a fost, dar mai puţin a ceea ce va fi, dar făcând cel mult presupuneri. Şi oricât de mult se străduiesc luminile stradale, luminile din interiorul caselor, nu pot învinge noaptea. Dar noaptea pare interesantă prin faptul că tăcerea nu e stinsă, aşa cum se crede... Chiar şi când dormi, nu taci. Vobeşti cu voce...

Omul nu se schimbă. În esenţă rămâne ceea ce este... Se încearcă a se desface o clipă de frumos, se analizează, se simte, se produce zâmbetul, dar zâmbetul se pietrifică brusc, căci purtătorul conştientizează că e singur, ba mai mult, e incomplet. Filosofia lui spune că două zâmbete - zâmbetul în doi, ar aduce completul şi astfel fiinţa s-ar dezgheţa pentru totdeauna; ar atinge, comparativ vorbind, nirvana. Dar zâmbetul bântuie, se zbate, nu îşi găseşte locul, în ciuda eforturilor de a menţine clipa când se atinge frumosul.  Purtătorul a devenit un fel de aliterat; repetă sunete şi silabe ca şi cum le-ar simţi; de fapt, le invocă doar. Într-un târziu, a ajuns la concluzia că nimic nu îi iese, nici măcar mecanic. Trecutul lui recent, poartă un parfum înecăcios, de durere implacabilă - acea senzaţie pe care o poartă şi o înţelege doar un artist al scrisului, al gândurilor. A scris zile şi nopţi la rând despre dezideratul vieţii sale; a scris nenumărate s...

Săgeata dragostei zgârie învelişul inimii - poarta către tărâmul sentimentelor tari, şi insistă, dar inima de data aceasta se opune. Astăzi e mai precaută, căci nu vrea să mai râmână cu visele şi sentimentele spulberate. Ştie prea bine că nu se opreşte totul atât de uşor; ştie că durerea se acutizează şi rămâne acea gaură - calea prin care s-a produs unirea defectă - ce greu se va cicatriza, căci uneori, nici măcar el, timpul, nu îl lasă pe om să uite tot ce îşi doreşte şi să se vindece. Iar g ândurile continuă vertiginos, şi se caută alte explicaţii, alte reacţii, considerându-se mult mai potrivite cele de acum, decât cele întreprinse cu o zi în urmă. Şi astfel, se joacă pe scena interioară, dansul analizelor şi sintezelor, şi nu pentru o singură zi, ci pentru săptâmâni, luni, poate chiar ani, de parcă nu ar fi înzestrate cu extenuare.  Sub influenţa raţiunii, chiar şi o neaşteptată săgeată va fi blocată, i se va strâmba tăişul ori se va rupe... Dorinţa dragostei nu-i abolită...

Fericirea este un moment - relativ scurt - dar se doreşte ca aceasta să facă parte din viaţa noastră cât mai mult posibil. Ea poate fi de lungă durată cu cât avem mai multe momente frumoase, fericite. Important de ştiut este faptul că momentele frumoase nu stau după noi, ci noi trebuie să le creem, să le activăm...  Însă nu de puţine ori, ne ocupăm mintea şi sufletul cu prea multe griji: unele adevărate, altele născocite, deloc importante, sau doar le amplificăm, fie ele adevărate sau nu, căzând în exagerări; dar aceste exagerări nu sunt evidente atunci, ci abia după ce am depăşit problemele. Nu ne dăm voie să fim fericiţi, gândurile ne stau, paradoxal, tot la probleme, cu toate că suntem prinşi în braţele fericirii. Apoi ne plângem că nu suntem fericiţi, că totul este în defavoarea noastră, că ne mistuie un foc la propriu. Adevărul este că atunci când avem momente de fericire, nu le trăim aşa cum ar trebui, nu le gustăm, nu profităm de ele din plin, ci aproape că nu le conş...

I se furişa pe tâmplă în jos, şoptindu-i cuvinte cu gust de soare şi parfum de atmosferă inopinată, apoi pe buzele ce au strigat ani la rând atingerea unei sărutări. El îşi ştia rolul: îi închidea orice gând perturbator, şi-i dăruia împlinirea dorinţelor mierii, cu promisiunea împlinirii şi în viitor. În schimb, el atât i-a cerut: cupa. Cupa cu linişte plină, căci primise doar stropi. S-au înfruptat din cuvintele inimii, şi împreună puteau atinge culmile cele mai înalte; nu credeau că au reuşit să pătrundă în mireasma târâmului crezut pierdut, de neconceput sau nemeritat. Şi-au creat clipe lipsite de furtună, dar tremurate sub efectul emoţiei dulci. Şi-au crescut clipele dorite, şi zile, luni şi ani, au lipit în interior, straturi peste straturi de lumină roşie. Şi-au potolit setea ochilor, privindu-se ore în şir, intens, desfăcând fiecare gând ascuns, cuprins de timiditate şi uitând că a fi este limitat, uitând că locul în care se aflau se schimbă inevitabil sub influenţa anotimp...

Praful aminteşte de mizeria umană în ochii unui căutător de sensuri... Da, mizeria aceea care se lipeşte de minţile oamenilor, căci este lăsată să se adune strat cu strat, an de an, apoi este lăsată să se întărescă, devenind piatră. Pietre seci sunt unii, în zadar atinşi de soare, căci nu sunt capabili de a simţi... nimic. Dacă ar avea pietrele conştiinţă ar mulţumi soarelui?! Dar asta e altă poveste, aşa că reformulez: dacă şi-ar aminti oamenii că există voinţa, ar mulţumi voinţei? O întrebare poate cam absurda... Oamenii? Poveşti triste, fericite, asemănătoare, şi totuşi unice, căci nimic nu e tras la indigo, nici măcar gemenii. Realitatea e îmbrăcată în gheaţă atunci când se zăresc şi se conştientizează zâmbetele, cuvintele false, sau altfel spus, atunci când se descoperă adevăratele feţe. Şi ai vrea atunci să nu le înţelegi, să nu le citeşti... Ar fi fost mai simplu, căci ce nu ştii, nu te doare. Şi astfel, când suntem siguri că ştim... nu mai ştim. Da, totul se dezvăluie dure...

Scaunul  era nerăbdator să mă primească pe lemnul său - cândva o banală  scândură  - cu aromă veche extrem de îmbietoare, de la masa plină de cărţi. Mă aşez calm, dar gata să intru într-o nouă aventură, şi în cele din urmă, aleg o carte...  Greaţa , de Sartre - un adevărat  scenariu  existenţialist. Petrec câteva ore bune cu ea şi realizez că mi-a redat şi mie greaţa, o greaţă veche, pe care am întâlnit-o pentru prima dată, undeva în primii mei ani, contemplând viaţa în spatele unei case. Am resimţit-o ca un  scurt -circuit al vieţii... Îmi ridic ochii din carte, căci soarele îmi ucide atenţia cu săgeţile lui ademenitoare, şi tot atunci, sesizez multe  scame  plutitoare. Frumoasă imagine nesănătoasă... Şi ca de nicăieri, îmi zboară prin minte o zi de vară, în care nu poţi avea nicio scuză  să nu ieşi afară, doar în cazuri cu totul şi...

Lumina afumată de ceaţă nu era o altă visare, M-am lăsat cuprinsă în aburul conştiinţei tale. Mi-ai arătat constelaţia ta cu fotografii, litere prăfuite pe rafturi, Şi-un cântec suspendat de portativul cu dese noduri. Mi-ai arătat podul tău de gheaţă pe care mai aluneci, Mi-ai arătat nopţile cu somnul neînceput, gânduri. Mi-ai arătat că lumea e compusă din multe cioburi, Care se numesc frici, reziduuri, doruri. Mi-ai arătat sârmele ce-ţi înconjurau strâns inima, Mi-ai arătat timpul în întuneric şi redutabila singurătate, Tulburarea căldurii şi încrederea puternic ştearsă, Ce ţi-au obturat inima, devenind inoperantă. Nu m-am speriat dincolo de pupilele tale pierdute, Dincolo de umbrele trasate de pe chip, de clipele izbite. În tine, în glasul tău deshidratat, în noaptea ta, Sunetul dezordonat, în descreştere observam că se lăsa, Iar când mâna ta m-a mângâiat repetat pe creştet, Am ştiut că poţi cunoaşte întunericul incandescent.

A alergat neîncetat după clipele fericite care îi lipseau cu desâvârşire, cu preponderenţă cele de dragoste. Le-a căutat în cărţi, în filmele de dragoste, pentru a-şi stinge flama durerii. Dar cărţile, filmele, nu-i aduceau iubirea mult visată, ci o dulce amăgire, câteva clipe ambalate frumos, care durau până la ultima pagină a cărţii sau până la ultima secundă a filmului. Apoi, era introdusă din nou în realitatea ei, în cartea ei, în filmul ei, în singurătatea care o plimba în derivă, până când, într-o zi, s-a oprit din alergat. Şi-a dat seama că nu avea rost - nimeni nu alerga în acelaşi sens cu ea, nimeni nu o însoţea; ea alerga către nicăieri, iar speranţele i se spărgeau precum mărgelele, de fiecare dată când închidea ochii, vizualizând acelaşi paradis întunecat. Învinovăţind la nesfârşit inima, au fost momente în care a dorit să o scoată, dorind să trăiască doar cu mintea, pentru că oricât de mult filtra dragostea prin minte, tot trecea prin camerele inimii - locurile cele ...

Cuvintele au dispărut, au ars până la ultima literă, iar cenuşa lor a zburat peste tot şi nicăieri, căci omul s-a pierdut. Omul ştia să respire, ştia să caute şi să aducă dulceaţa vorbelor şi tot ce e frumos în viaţa lui, iar inima lui cunoştea legătura cu inimile multor oameni. Prezentul s-a zdruncinat; are un iz de incertitudine, de încâlceală existenţială. Omul care ieri s-a bucurat intens, azi s-a degradat prea uşor la întâlnirea unei clipe înmuiată în negru, precum floarea colorată şi vie la suflul unui îngheţ. Vulnerabile îi sunt uneori sentimentele...  Prea fragil... Rănile i s-au adâncit în dansul vieţii, mult, mult prea uşor; a uitat să le trateze şi s-au redeschis. Dintr-o dată, totul îi pare mai greu sub presiunea tălpii vieţii, iar inima îi este mai singură ca niciodată atunci când se lasă noaptea. Gândurile i se multiplică, iar el aleargă într-un sens haotic, căzând în prăpastia nimicului, spunându-şi că este incapabil de a găsi ieşirea - luminiţa de la capătul ...

Soarele era stors de căldură si de raze... Trupurile se-ntorceau şi nu-nţelegeau neaşteptata moarte. O voce spartă se chinuia să se adune în cuvinte inteligibile, Iar un înger încerca să ajungă la lumină despărţind cerul cu aripile. O zeiţă îşi împletea părul imens în formă de frânghie Şi se agăţa de un nor plin de cenuşă ruginie. Dar cădea într-o mare neagră şi suspina... Cândva lumina lunii o  lua de mână,  o salva. Un măr putred stătea agăţat de o stea, Iar un om încă viu încerca să îl ia Dar pământul se mişca şi îi aluneca de sub picioare... Omul zbiera şi se întreba de ce oare... Umbrele se stingeau în alte umbre Şi-n alte mii de sunete lugubre. Timpul amar era blocat în toate sufletele Care şi-au pierdut surâsul, sentimentele. Misterul şi bizarul se auzeau de peste tot, Iar omul încerca acum să fie alergător. Era prea lipsit de speranţă, iar mintea nu-i mai făcea faţă. Omul şi-a dat seama că e legat doar de un fir de aţ...

Ne naştem şi murim. Cât trăim, ne adresăm o multitudine de întrebări. Şi multe întrebări nu au răspunsuri concrete. Şi ce fiinţă trecătoare este omul… Dispărem fizic. Şi totuşi, se mai poate pune problema dispariţiei? Singura certitudine pe care o avem, este aceea că ne amestecăm cu pământul. Chiar dacă ne lăsăm cenuşa purtată de vânt, ea tot se va aşeza pe pământ. Suntem una cu pământul. Aşadar, am putea concluziona că rămânem tot aici. Şi dacă avem şi această parte imaterială - sufletul, el unde merge? Pe unde călătoreşte? Către ce lumi necunoscute se avântă? Şi de ce ar vrea sufletul să se despartă de trup?    Şi o are chiar suntem răsplătiţi în funcţie de faptele noastre? Oare după moarte ne aşteaptă o aşa-zisă lume de dincolo, o lume mai bună, un ţinut numit Rai, unde găsim multă voie bună, fericire, iar la polul opus, un ţinut numit Iad? Şi de ce să aşteptăm fericirea din Rai, când o putem găsi aici, pe pământ? Să fie vorba despre o altfel de fericire? Dar nu ştim...