Claudia's Words

Cu buzele îi picta incolor forme duble, triple, parcă infinite. Ele deveneau incognoscibile după un timp... Dar gustul dorinţelor era mai puternic decât gustul ce-i rămăsese pe buze de la linguriţa de miere ce obişnuia să o ia în fiecare dimineaţă pe stomacul gol. Luna care se oglindea în iaz le aprindea chipurile ca nişte veioze în noapte. Stelele însă storceau prea puţină lumină pentru a mai fi observate. Luna era plină, îşi părăsise coarnele, dar evident, nu pentru totdeauna. Astăzi doar avea o altă stare. Starea lunii... Nu. Ei doi nu se mai puteau dezlipi din îmbrăţisări şi mângâieri când mai strânse, când mai largi, mai catifelate, precum eşarfa ei albastră pe care o aşeza astfel încât să-i acopere bine umerii bronzaţi. Şi, desigur, nu se mai puteau dezlipi din sărutări. Amândoi pluteau, iar plutirea era aproape indescriptibilă. Doar simţeau şi asta le era de ajuns. Ar fi vrut ca ea să-i mai cânte la pian Chopin sau orice îi dorea inima, dar numai să o mai vadă cum îşi m...

Albastrul senin, soarele luminos, florile galben-aprins, toate îi jucau frumos pe retina scânteietoare... Se plimba pe aleile ce purtau primele frunze căzute şi pe aleile gândurilor demult avute. Nu se pierdea... Secundele, minutele, orele, toate ardeau zâmbind în nesfârşitul timp al universului şi fiecare gând îi acoperea fiinţa blând. Şi cu fiecare pas, lăsa în urmă, ca o emanare, calmul inimii ei, nu neapărat ca o demostraţie că se poate... era chiar aşa. Lăsându-se pe spate, pe firele de iarbă, fruntea îi era mângâiată fin de broboanele de rouă. O frunză se legăna în stânga şi în dreapta din înalt de coroană de copac, acoperind şi descoperind totodată săgeţile soarelui, până ce îi ateriza pe antebraţ; şi se ocupa cu privitul fiecărei nervuri până când o aripă de vânt purta frunza tot mai departe, pierzându-i-se urma. Colţurile rochiei negre se lăsau modificate de acelaşi suflu de vânt, creându-i forme incongruente, uşor şifonate, precum cele create de trup, de mâini în noapt...

Ne dezbrăcăm cuvintele... Le lăsăm pe unde ne purtăm paşii: pe străzi, pe bănci, prin mijloace de transport, prin conexiuni de priviri, pe internet; le lăsăm la alţi oameni aşa cum şi aceştia îşi lasă la rândul lor cuvintele la noi; le lăsăm pe foi virtuale ori palpabile. Unele cuvinte le lăsăm poate pentru a ne întoarce la ele cândva, pe altele le lăsăm de tot, le uităm; noi spunem sau credem că uităm, dar există probabilitatea de a nu reuşi în mod constant, căci într-o zi este posibil să ne amintim totul atât de viu, atât de pregnant, atunci când ne aflăm în conjuctura potrivită. Dar uneori, ajungem să ne uităm mai degrabă pe noi şi nu uităm lucrurile de care nu mai avem nevoie. Pentru că nu efectuăm mai des sau ori de câte ori este nevoie o igienă a minţii, sfârşim prin a ne uita. Iar a ne uita este unul dintre cele mai grave lucruri cu care se poate confrunta omul. Peste tot sunt cuvinte... În cărţi, în ziare, reviste, pe străzi, în şcoli şi alte instituţii; şi chiar şi o im...

Cu ochii închişi îmi ating părul, chipul, mâinile, coastele, picioarele, pe cântecul lui Liszt, Liebestraum. Mi-e dor, dar nu încerc să-l şterg din mine ori să-l arunc departe, pe primul nor din acest amurg mort. Realizez că în tăcere îmi duc gândurile mele, şi poate că aş vrea să spun multe, poate chiar cu voce tare, dar nu este nimeni să mă asculte. Şi mai are vreun sens, atunci când totul pare a fi din ce în ce mai şters?! Şi poate că nici eu nu ar trebui să mai ascult orice îmi spun... Cerul plânge şi cântecul la fel... Voi adormi cu el în minte şi mă voi visa, într-o altă zi, dintr-o altă viaţă, apoi mă voi trezi speriată, pe acelaşi pat de gheaţă. E frig şi parfumul ce îl port, cu note răcoritoare de răsărit, nu îşi are locul pe pielea mea, în ceea ce simt, şi cu atât mai puţin în asfinţit... E prea dulce, e prea fin... Cristalele de ploaie se preling pe ferestre şi privesc dansul, contopirea lor perfectă şi rece. Privirea mi-e fixă, dar altundeva, iar o şoaptă de-a ta iar o...

M i-am pictat microscopic pe pupile imaginea ta, pentru că am realizat că îmi eşti rază şi şoaptă, dulci, perpetue, pătrunzătoare în inima ce speră mereu la iubire, ce speră mereu la dizolvarea recelui. În gânduri, tu. În fiecare noapte, când mă cufund în perna moale, eu nu mă las uşor pe braţul somnului, ci mă gândesc mai mult ca niciodată la tine, pentru că este de înţeles, te îndrăgesc, dar şi în speranţa de a avea un vis cu tine... Eu, de aici din umbra acestei ultime nopţi de februarie, cu iz de primăvară slabă, îţi veghez somnul, chiar dacă pentru o perioadă mai scurtă, căci pleoapele inevitabil mă fură. Dar te veghez scriindu-ţi doar noaptea, deschis, în alb, fără pată, şi nimeni şi nimic nu mă va putea împiedica, dragul meu sentiment oglindă... Eşti frumos, scriitorule! Ai nenumărate gânduri adevărate, născute din mintea inimii şi zugrăvite pe eternele foi... Îmi amintesc şi acum primele tale cuvinte pe care mi le-ai adresat; îmi amintesc filosofia cuburilor de ciocolată.....

Îţi mângâi aproape imperceptibil globii oculari mişcă tori, incontrolabili, îmbr ăcaţi în catifelatele pleoape... Eşti cufundat în visare, scriitorule, iar încercarea mea de a-ţi pătrunde în vis eşuează, căci nu deţin puteri magice, dar intră în rol imaginaţia mea. Poate mă   visezi purtând o rochie lungă,  semitransparentă, atingând cu uzatele ei colţuri, pământul împânzit de muşeţel   şi rouă  răcoritoare , alergând desculţă   către nimic exact, dar cu siguranţă prin locuri bogate în frumos, într-o dimineaţă   cu soare vesel de vară. De ce eu în visul tău?! Pentru că îţi sunt muză, iar scriitorilor li se arată şi în vis, căci minţile lor sunt doar într-o aparentă stare de somn şi continuă să trăiască situaţii inedite si dincolo de palpabil, care se reflectă mai apoi în textele lor. Minţile noastre s-au înnodat într-o noapte neaşteptată. În acel moment de linişte vidată, ne-am găsit, iar ochii mei au dorit să te mai vadă şi mâine şi p...

Mai umple o foaie, scriitorule! Mai scrie încă o dată despre ce te încântă sau apasă! Mai scrie aşa, cum numai tu ştii, elegant, cu litere perfect şlefuite şi aliniate, menţinând foaia curată, chiar dacă mulţi demoni ai ucis în războiul interior, împrăştiindu-i pe fiecare rând. Mai scrie încă o dată în lăsarea serii, pe cântecul de maşini de dincolo de fereastră sau pe triluri de păsări undeva în natură, ori poate pe muzica lăuntrică acompaniată de liniştea mângâierilor de apus. Scrie, căci tu nu eşti un scriitor lipsit de originalitate... Tu trăieşti de două ori şi la fel în aceeaşi viaţă: simţind, apoi resimţind totul scriind şi e minunat să poţi face asta, dacă e să privim dintr-un anumit unghi, dar în acelaşi timp rămâi şi etern, prin scrierile pe care le laşi .  Eu, ca cititoare fidelă a ta, te citesc cu mare interes şi îmi place să fiu martora evoluţiei tale... Azi e ceaţă, scriitorule şi parcă te aud spunând :" Şi ce dacă? ". În scrisul tău nu se reflectă vremea...

Când te-am întâlnit, am simţit că o reacţie chimică s-a produs între noi. Ne-am amestecat precum antibioticul cu serul fiziologic, realizând astfel o testare a iubirii. Timpul a trecut şi nu au apărut edeme, eriteme între noi, nici nevroze, iar dacă ar fi apărut lipotimia, nu aş fi considerat-o reacţie adversă, ci una normală, datorită eustresului, datorită iubirii ce arde in noi. Da, eram compatibili, iar din ziua în care te-am întâlnit, reuşeşti să-mi produci tahicardii, mai uşoare sau mai intense, de fiecare dată când te văd, de fiecare dată când mă surprinzi cu ceva inedit. Ştiu că eşti fascinat de corpul meu şi îl studiezi centimetru cu centimetru, ca la un curs de anatomie, dar nu am nimic împotriva acestei curiozităţi a ta, ba chiar îmi place enorm cum îmi priveşti pielea şi îmi atingi fiecare contur cu indexul şi mediusul, cum îmi cuprinzi încheietura, adăugând şi anularul, exercitând o presiune uşoară asupra arterei mele radiale zâmbindu-mi – exteriorizându-ţi fericirea –...

Suntem în 28, sfârşit de ianuarie, şi s-a lipit frigul de mâinile mele, dar nu îmi pasă, îţi scriu din nou, printre sorbiri de cafea dulce-amăruie, pentru că simt cum timpul mă apropie de tine. Îţi scriu pe o foaie mare - ca să fiu sigură că încape tot ce vreau să îţi spun - creionând gândurile pe fiecare rând, încercând să mai deschid încă o dată cartea inimii mele - tărâmul cu sentimente născute uşor la întâlnirea literelor tale. Îţi scriu cu litere bucuroase, netremurate - în ciuda frigului - de zici să sunt pictate, ascunzând clipe deblocate în tăcere, ce doar tu poţi să le înţelegi. Îţi scriu, impregnând în foaie îndrăgostitele atingeri şi privirea mea dătătoare de soare. Îţi scriu, aşa cum ştii deja, parcurgând toată fiinţa mea, scoţând fiecare sentiment din piele, din gene, din răsuflare. Constat că îmi eşti continuu şi constant, iar gândurile mele către tine nu au viaţă scurtă, nu le-am oprit, ca mai apoi să mă gândesc dacă să le repornesc sau să le şterg. Îţi simt buzele,...

A alergat neîncetat după clipele fericite care îi lipseau cu desâvârşire, cu preponderenţă cele de dragoste. Le-a căutat în cărţi, în filmele de dragoste, pentru a-şi stinge flama durerii. Dar cărţile, filmele, nu-i aduceau iubirea mult visată, ci o dulce amăgire, câteva clipe ambalate frumos, care durau până la ultima pagină a cărţii sau până la ultima secundă a filmului. Apoi, era introdusă din nou în realitatea ei, în cartea ei, în filmul ei, în singurătatea care o plimba în derivă, până când, într-o zi, s-a oprit din alergat. Şi-a dat seama că nu avea rost - nimeni nu alerga în acelaşi sens cu ea, nimeni nu o însoţea; ea alerga către nicăieri, iar speranţele i se spărgeau precum mărgelele, de fiecare dată când închidea ochii, vizualizând acelaşi paradis întunecat. Învinovăţind la nesfârşit inima, au fost momente în care a dorit să o scoată, dorind să trăiască doar cu mintea, pentru că oricât de mult filtra dragostea prin minte, tot trecea prin camerele inimii - locurile cele ...

Aerul proaspăt a năvălit pe fereastră ca un intrus, dar l-am primit cu braţele deschise, sau mai bine spus, cu plămânii deschişi. Dimineaţa aceasta mi-a adus parfumul tău misterios, moment în care au început să curgă gândurile, care şi ele par ca nişte intruse, uneori. Iar ele spuneau: “Te aştept  pe braţul meu cald, te aştept aducându-mi sărutul care să-mi străfulgere trupul, dar care să nu aducă lezarea lui şi nici a inimii, nici măcar a pericardului...  Vezi fotoliul acela? Ştiu, nu-l vezi... Fotoliul din colţul camerei e gol, dar te aşteaptă la o cafea, de vorbă. Aş fi pus muzică fără cuvinte şi am fi discutat ore întregi despre mine, despre tine, despre viaţă, despre oameni. Şi nu de dragul cuvintelor sau pentru a mai trece timpul, ci pentru a mai învăţa ceva, pentru a ne mai cunoaşte. Poate ne-am fi contrazis sau poate am fi fost de acord,  mai mult sau mai puţin, sau în egală măsură,  dar nu ar  fi contat, te-aş fi iubit şi mai mult... Nu pot să ...

Nu m-am vrut întuneric, nu m-am vrut nici umbră. Sunt lumină, pentru că asta ştiu să fiu, vreau să fiu. Umbrele nu-mi plac. Sunt nehotărâte. Nu dezvăluie nici lumina, nici întunericul. Însă întunericului i-aş mai da o şansă... Iubesc noaptea, de la începutul ei – amurgul, până la sfârşitul ei – zorii. În amurg se naşte romantismul. Iar romantismul se intensifică cu fiecare treaptă ce duce spre şi mai întuneric. În noapte s-au născut cele mai multe poezii, cele mai frumoase texte. Şi-a m scris mult, cum nu mi-am imaginat vreodată...  În noapte am ştiut cel mai bine să îţi scriu versuri în roşu. Vara - la lumina lunii, iarna – la lumina blândă a lumânărilor. Tot atunci, am descoperit că d orul se dizolvă în scris, chiar dacă incomplet. Însă nu... nu şi iubirea. Urăsc şi iubesc noaptea în acelaşi timp atunci când te visez. Şi câte vise... Speram să fie adevărate, dar dimineaţa îmi dovedea că am avut încă un vis frumos cu tine, ce îmi lăsa un gust dulce, apoi îmi lăsa trepta...

După ore întregi de lectură, mi-am surprins brusc gândul la tine - ca şi cum te-aş fi uitat o eternitate - iar toate cărţile din jurul meu, nu mai prezentau un punct de interes. Priveam fix spre tabloul de pe perete, dar nu analizam tabloul în sine ci îmi imaginam cum orizontul se afişa în faţa mea şi aşteptam să apari. Dar gândurile duc departe... Îmi imaginam o seară de început de vară. Amândoi ne plimbam printr-o grădină plină de cireşi. Cireşele îmi păreau inimi, iar asta ne-a făcut să ne întrebăm dacă nu cumva ne aflăm pe un tărâm al iubirii. Ne jucam precum doi copii, alergând printre copaci, realizând că nu ne-a părăsit latura copilăroasă... Mă ascundeam de tine şi speram să nu mă prinzi, dar niciodată nu câştigam. Mă prindeai de fiecare dată, iar braţele tale mă cuprindeau ca un cerc şi îmi spuneai că nu mai am voie să ies; astfel, se dădea o adevărată luptă pentru mine, căci evadarea se dovedea dificilă. Şi tot jucându-ne, timpul trecea, iar soarele începea să îşi cheme...

Fiind unul dintre cei mai buni arhitecţi din ţară, meseria l-a adus în pragul unui surmenaj fizic şi psihic, datorită solicitărilor nenumărate, a proiectelor laborioase. Thomas Hawke, ştia că doar o vacanţă undeva departe i-ar prinde bine, l-ar recrea, i-ar reda energia, pofta de viaţă. Şi s-a pus de acord că Franţa ar fi locul ideal. A doua zi dimineaţă, a pornit singur către aeroportul din Londra şi odată cu decolarea avionului a tras aer adânc în piept, apoi, golindu-şi plămânii, a gândit că trebuie să se debaraseze de tot ceea ce l-a obosit în ultima perioadă. Odată ajuns, s-a cazat la un hotel din centrul Parisului şi a plecat singur la plimbare. Oameni noi, obiceiuri noi, locuri noi. La un moment dat, a zărit un afiş mai îndrăzneţ, intens colorat. În seara respectivă, avea să se organizeze un mare carnaval. Niciodată nu mai participase la un astfel de eveniment şi ideea îi surâse. Nimeni nu avea să-l recunoască şi mai ales să îl judece, ştiind că o astfel de petrecere pre...