Claudia's Words

Nu voiai să te pierzi în inexistenţă, Să oftezi şi să plângi - rezultatul negândirii, Ai ascultat vocea ce-ţi şoptea miere multă Pictând inocent un zâmbet - revenirea firii. Ai atins copacii cu scoarţă groasă în larma de toamnă Şi-ai luat căldura sferei galbene în palmele reci, Ţi-ai încălzit şi ţi-ai uscat picăturile de rouă de pe obraji, Ai îmbrăţişat pământul cu frunzele întinse ce pleacă, Şi le-ai simţit fragilitatea, lipsa de apă.     E timpul zugrăvirii unui vers înflăcărat în toamna arămie   Când în fiinţă intri mai adânc în fiecare-al ei apus. Cuvinte vechi şi noi, calde şi moi ce nu s-au scris   Sunt pline, îşi aşteaptă din nou cerneala roşie.

Albastrul senin, soarele luminos, florile galben-aprins, toate îi jucau frumos pe retina scânteietoare... Se plimba pe aleile ce purtau primele frunze căzute şi pe aleile gândurilor demult avute. Nu se pierdea... Secundele, minutele, orele, toate ardeau zâmbind în nesfârşitul timp al universului şi fiecare gând îi acoperea fiinţa blând. Şi cu fiecare pas, lăsa în urmă, ca o emanare, calmul inimii ei, nu neapărat ca o demostraţie că se poate... era chiar aşa. Lăsându-se pe spate, pe firele de iarbă, fruntea îi era mângâiată fin de broboanele de rouă. O frunză se legăna în stânga şi în dreapta din înalt de coroană de copac, acoperind şi descoperind totodată săgeţile soarelui, până ce îi ateriza pe antebraţ; şi se ocupa cu privitul fiecărei nervuri până când o aripă de vânt purta frunza tot mai departe, pierzându-i-se urma. Colţurile rochiei negre se lăsau modificate de acelaşi suflu de vânt, creându-i forme incongruente, uşor şifonate, precum cele create de trup, de mâini în noapt...

Simţirea în alb-gălbui ce a căpătat clar forme înalte, nu se mai întoarce în crăpăturile, în firimuturile ce le-a primit odată; acum păşeşte tot înainte, completă. Pleoapele cu genele arcuite, da, se lipesc, dar somn nu poartă, nu, ochiul s-a deschis, s-a aprins. Fiinţa-i pe-o coloană a infinitului, iar încrederea şi speranţa există împreună, tot timpul, asemenea unui cuplu bine sudat, necuprinse de vreo pată de imaturitate, căci s-a înţeles raza. Întregul e completul, esenţialul creşterii, hrănit cu grijă, cu iubire, cu devoţiune, ce trebuie revărsat în lume uşor, dar bine, şi se dă astfel mai departe, căci asta-i viaţa deplină, bucuria ce n-o dai mărunt, scurt, incomplet, şi n-o păstrezi doar pentru tine, căci altfel nu se mai poate defini ca bucurie, şi-apoi... ce dai primeşti la fel. Sunt gânduri ce trebuie lăsate să se prăbuşească, căci cele ce s-au încurcat ca iţele trebuie doar să le dai drumul, să le tai, să le distrugi, să zboare departe de tine, pentru că oricât ai vre...

O călătorie spre centrul inimii realizezi în fiecare zi şi de fiecare dată când simţi atingerea unei aripi de om ce se vrea spre înalt şi îţi face semn de ajutor, şi tu îl îndrumi cu drag. O călătorie spre centrul inimii realizezi atunci când raze peste raze duios se ating şi împreună formează lumina supremă, iar noapte nu-i decât afară. O călătorie spre centrul inimii realizezi atunci când două priviri deschid porţile ei şi orice plâns cuprins de aflicţiune se usucă sub mângâierile de soare ale sufletului-pereche necuprins de frig. Călătorii spre centrul inimii se tot fac şi se găsesc în tabel la Psi .

Răsăritul de după dealul verde văratic azi altfel îl priveşti... În suflet îţi pătrund perpendicular razele lui sidefii, întregi. Te gândeşti amuzat că pe acel deal nu au ce căuta un piton şi-o pisică , Dar gândul acesta a făcut ca tristeţea să-ţi fugă, Şi la fiecare ridicare de pleoapă observi că nu te mai înţeapă, Eşti mai vioi şi mai limpede exact ca splendida dimineaţă. Azi e clar altfel, gândurile ţi se aştern pe o pernă moale, Iar gândurilor negative le-ai dat câte o palmă şi degeaba se opun Şi strigă înfuriate, tu le arunci cât mai departe şi se fac scrum, Şi mintea nu-ţi mai este o patină ca ieri, alunecând la vale, Pentru că ai schimbat frecvenţa, prinzi alt post Şi n-ai nevoie de păstori . Mânat mai mult ca oricând de pulsaţii interne, pozitive, De pe un alt port sau peron te-ai hotărât să pleci, Iar căilor greşite le-ai pus câte o pensă , le blochezi, Şi te îndrepţi către lumea din tine Fără arme din panoplie , Pentru că ...

Ne dezbrăcăm cuvintele... Le lăsăm pe unde ne purtăm paşii: pe străzi, pe bănci, prin mijloace de transport, prin conexiuni de priviri, pe internet; le lăsăm la alţi oameni aşa cum şi aceştia îşi lasă la rândul lor cuvintele la noi; le lăsăm pe foi virtuale ori palpabile. Unele cuvinte le lăsăm poate pentru a ne întoarce la ele cândva, pe altele le lăsăm de tot, le uităm; noi spunem sau credem că uităm, dar există probabilitatea de a nu reuşi în mod constant, căci într-o zi este posibil să ne amintim totul atât de viu, atât de pregnant, atunci când ne aflăm în conjuctura potrivită. Dar uneori, ajungem să ne uităm mai degrabă pe noi şi nu uităm lucrurile de care nu mai avem nevoie. Pentru că nu efectuăm mai des sau ori de câte ori este nevoie o igienă a minţii, sfârşim prin a ne uita. Iar a ne uita este unul dintre cele mai grave lucruri cu care se poate confrunta omul. Peste tot sunt cuvinte... În cărţi, în ziare, reviste, pe străzi, în şcoli şi alte instituţii; şi chiar şi o im...

Imagini noi defilau prin faţa ochilor invadaţi de dor, Şi toate treceau mai departe, se lipeau de trupul doritor. Mâinile se-mpleteau, căutau cu grijă acel sonor, Din pieptul ei palid, neatins, dar însetat de amor. Frumuseţea nu se putea descompune ca o frunză de toamnă, Şi el îi desena întruna cercuri, mişcări de o fineţe rară, Şi-i dăruia nenumărate priviri şi sărutări calde de vară, Şi era acoperită bucăţică cu bucăţică de o emoţie unică. Sub vălul transparent, în acel mister, simţeau, tăceau, Cuvintele din minte pe parcurs se împlineau, Pentru că braţele lor soare purtau şi răspundeau Oricărui vis, oricărei chemări din noianul de dorinţe, Şi alte amintiri se mai scriau pe foi, liniştite.

Săgeata dragostei zgârie învelişul inimii - poarta către tărâmul sentimentelor tari, şi insistă, dar inima de data aceasta se opune. Astăzi e mai precaută, căci nu vrea să mai râmână cu visele şi sentimentele spulberate. Ştie prea bine că nu se opreşte totul atât de uşor; ştie că durerea se acutizează şi rămâne acea gaură - calea prin care s-a produs unirea defectă - ce greu se va cicatriza, căci uneori, nici măcar el, timpul, nu îl lasă pe om să uite tot ce îşi doreşte şi să se vindece. Iar g ândurile continuă vertiginos, şi se caută alte explicaţii, alte reacţii, considerându-se mult mai potrivite cele de acum, decât cele întreprinse cu o zi în urmă. Şi astfel, se joacă pe scena interioară, dansul analizelor şi sintezelor, şi nu pentru o singură zi, ci pentru săptâmâni, luni, poate chiar ani, de parcă nu ar fi înzestrate cu extenuare.  Sub influenţa raţiunii, chiar şi o neaşteptată săgeată va fi blocată, i se va strâmba tăişul ori se va rupe... Dorinţa dragostei nu-i abolită...

Fericirea este un moment - relativ scurt - dar se doreşte ca aceasta să facă parte din viaţa noastră cât mai mult posibil. Ea poate fi de lungă durată cu cât avem mai multe momente frumoase, fericite. Important de ştiut este faptul că momentele frumoase nu stau după noi, ci noi trebuie să le creem, să le activăm...  Însă nu de puţine ori, ne ocupăm mintea şi sufletul cu prea multe griji: unele adevărate, altele născocite, deloc importante, sau doar le amplificăm, fie ele adevărate sau nu, căzând în exagerări; dar aceste exagerări nu sunt evidente atunci, ci abia după ce am depăşit problemele. Nu ne dăm voie să fim fericiţi, gândurile ne stau, paradoxal, tot la probleme, cu toate că suntem prinşi în braţele fericirii. Apoi ne plângem că nu suntem fericiţi, că totul este în defavoarea noastră, că ne mistuie un foc la propriu. Adevărul este că atunci când avem momente de fericire, nu le trăim aşa cum ar trebui, nu le gustăm, nu profităm de ele din plin, ci aproape că nu le conş...

Interiorul complex al fiinţei tale , mă străbate ca o rază , Îmi dăruieşte viziunea ta, prin pupila clară, neînfricată, Şi îmi înfăţişează o aripă - simbol al libertăţii, şi m ă încântă, Cu fiecare cuvânt ce poart ă o imagine, o simţire sau muzică, Sau cu mult aşteptatele secrete, şoptite în nopţile ilustre, Dar nicidecum uitate, ci pentru totdeauna păstrate, Căci tu pentru mine eşti... iubire. Cuvintele tale - fie reci, calde sau fierbinţi, Nasc în mine dorinţa naturală de a-ţi vorbi. În zi, în noapte, să te ascult, să te citesc, Face parte din ceea ce mult iubesc. Îţi aud răsuflările date de alb sau negru, Şi îţi simt mângâierile trandafirului viu. Suflet drag, să nu îţi doreşti să uiţi a iubi, Căci nici eu nu-mi doresc a simţi dureri, Pricinuite de eşuate iubiri. Cuvintele să ne fie balsamul zilnic al sufletelor, Mângâierile să ne fie aprinderi a dorinţelor, Tăcerea să ne fie dulcea meditaţie, Iar noaptea, prielnică creaţiei. ...

Aş vrea ca trupul să nu-şi abandoneze simţirea, Căci vreau să-ţi percep mereu căldura, inima, Să trăiesc cuvintele captivante, născute din pieptul şi mintea ta, Să stau lipită de tine, fericită, ascultându-ţi încă o dată filosofia. În discuţii interminabile să ne avântăm, până în inimaginabile adâncimi, Şi mâine să fie o prea frumoasă prelungire a zilei de azi. Şi când se vor desena pupile dilatate de somn, şi în colţ de ochi sclipiri, Să adormim vorbind despre frumoasele, magicele, marile iubiri. Undeva, în viitor, nu vreau să-ţi fiu himeră sau putredă amintire. Undeva, în viitor, eu voi scrie tot despre iubire, şi tot despre tine. În schimb, nu ştiu dacă voi avea mai mulţi oameni lângă mine, Dar m-aş bucura colosal dacă vei fi tot tu la braţul meu, Oferindu-mi aceleaşi atingeri trasate blând, fremătătoare în sufletul rozaceu.

Îţi mângâi aproape imperceptibil globii oculari mişcă tori, incontrolabili, îmbr ăcaţi în catifelatele pleoape... Eşti cufundat în visare, scriitorule, iar încercarea mea de a-ţi pătrunde în vis eşuează, căci nu deţin puteri magice, dar intră în rol imaginaţia mea. Poate mă   visezi purtând o rochie lungă,  semitransparentă, atingând cu uzatele ei colţuri, pământul împânzit de muşeţel   şi rouă  răcoritoare , alergând desculţă   către nimic exact, dar cu siguranţă prin locuri bogate în frumos, într-o dimineaţă   cu soare vesel de vară. De ce eu în visul tău?! Pentru că îţi sunt muză, iar scriitorilor li se arată şi în vis, căci minţile lor sunt doar într-o aparentă stare de somn şi continuă să trăiască situaţii inedite si dincolo de palpabil, care se reflectă mai apoi în textele lor. Minţile noastre s-au înnodat într-o noapte neaşteptată. În acel moment de linişte vidată, ne-am găsit, iar ochii mei au dorit să te mai vadă şi mâine şi p...

Te priveşti în strălucitorul oglinzii netede, Şi realizezi că eşti o frumoasă imagine. Priveşti dincolo de tine, ca şi cum ai fi transparent, Şi dorinţa caldă există, pâlpâie în piept. Singurătatea nopţilor ţi-a fost cea mai dureroasă, Dar ai încercat să o uiţi scriind declaraţii de dragoste, Ai amestecat-o în pete de culoare pe pânză Şi-ai realizat trist că ţi-a fost cea mai bună muză. Nobile sentimente stau latente în  sufletul deschis, Iar sărutul tău arzător încă stă nedezlipit, neatins, Dar astăzi ceva s-a schimbat, şi urma ta solitară, O laşi în vântul de pe stradă, pe o foaie zburată, Din cartea ta necitită, sperând că va deveni neuitată. Imaginea de gândurile şi sentimentele tale creată, Speri ca într-o zi, cineva să o atingă, să o vadă. Nu vrei ca timpul să te evapore încet, în neştire, Vrei să scrii cea mai frumoasă poveste de iubire.

Mai umple o foaie, scriitorule! Mai scrie încă o dată despre ce te încântă sau apasă! Mai scrie aşa, cum numai tu ştii, elegant, cu litere perfect şlefuite şi aliniate, menţinând foaia curată, chiar dacă mulţi demoni ai ucis în războiul interior, împrăştiindu-i pe fiecare rând. Mai scrie încă o dată în lăsarea serii, pe cântecul de maşini de dincolo de fereastră sau pe triluri de păsări undeva în natură, ori poate pe muzica lăuntrică acompaniată de liniştea mângâierilor de apus. Scrie, căci tu nu eşti un scriitor lipsit de originalitate... Tu trăieşti de două ori şi la fel în aceeaşi viaţă: simţind, apoi resimţind totul scriind şi e minunat să poţi face asta, dacă e să privim dintr-un anumit unghi, dar în acelaşi timp rămâi şi etern, prin scrierile pe care le laşi .  Eu, ca cititoare fidelă a ta, te citesc cu mare interes şi îmi place să fiu martora evoluţiei tale... Azi e ceaţă, scriitorule şi parcă te aud spunând :" Şi ce dacă? ". În scrisul tău nu se reflectă vremea...

Când te-am întâlnit, am simţit că o reacţie chimică s-a produs între noi. Ne-am amestecat precum antibioticul cu serul fiziologic, realizând astfel o testare a iubirii. Timpul a trecut şi nu au apărut edeme, eriteme între noi, nici nevroze, iar dacă ar fi apărut lipotimia, nu aş fi considerat-o reacţie adversă, ci una normală, datorită eustresului, datorită iubirii ce arde in noi. Da, eram compatibili, iar din ziua în care te-am întâlnit, reuşeşti să-mi produci tahicardii, mai uşoare sau mai intense, de fiecare dată când te văd, de fiecare dată când mă surprinzi cu ceva inedit. Ştiu că eşti fascinat de corpul meu şi îl studiezi centimetru cu centimetru, ca la un curs de anatomie, dar nu am nimic împotriva acestei curiozităţi a ta, ba chiar îmi place enorm cum îmi priveşti pielea şi îmi atingi fiecare contur cu indexul şi mediusul, cum îmi cuprinzi încheietura, adăugând şi anularul, exercitând o presiune uşoară asupra arterei mele radiale zâmbindu-mi – exteriorizându-ţi fericirea –...

Suntem în 28, sfârşit de ianuarie, şi s-a lipit frigul de mâinile mele, dar nu îmi pasă, îţi scriu din nou, printre sorbiri de cafea dulce-amăruie, pentru că simt cum timpul mă apropie de tine. Îţi scriu pe o foaie mare - ca să fiu sigură că încape tot ce vreau să îţi spun - creionând gândurile pe fiecare rând, încercând să mai deschid încă o dată cartea inimii mele - tărâmul cu sentimente născute uşor la întâlnirea literelor tale. Îţi scriu cu litere bucuroase, netremurate - în ciuda frigului - de zici să sunt pictate, ascunzând clipe deblocate în tăcere, ce doar tu poţi să le înţelegi. Îţi scriu, impregnând în foaie îndrăgostitele atingeri şi privirea mea dătătoare de soare. Îţi scriu, aşa cum ştii deja, parcurgând toată fiinţa mea, scoţând fiecare sentiment din piele, din gene, din răsuflare. Constat că îmi eşti continuu şi constant, iar gândurile mele către tine nu au viaţă scurtă, nu le-am oprit, ca mai apoi să mă gândesc dacă să le repornesc sau să le şterg. Îţi simt buzele,...

A alergat neîncetat după clipele fericite care îi lipseau cu desâvârşire, cu preponderenţă cele de dragoste. Le-a căutat în cărţi, în filmele de dragoste, pentru a-şi stinge flama durerii. Dar cărţile, filmele, nu-i aduceau iubirea mult visată, ci o dulce amăgire, câteva clipe ambalate frumos, care durau până la ultima pagină a cărţii sau până la ultima secundă a filmului. Apoi, era introdusă din nou în realitatea ei, în cartea ei, în filmul ei, în singurătatea care o plimba în derivă, până când, într-o zi, s-a oprit din alergat. Şi-a dat seama că nu avea rost - nimeni nu alerga în acelaşi sens cu ea, nimeni nu o însoţea; ea alerga către nicăieri, iar speranţele i se spărgeau precum mărgelele, de fiecare dată când închidea ochii, vizualizând acelaşi paradis întunecat. Învinovăţind la nesfârşit inima, au fost momente în care a dorit să o scoată, dorind să trăiască doar cu mintea, pentru că oricât de mult filtra dragostea prin minte, tot trecea prin camerele inimii - locurile cele ...

Doar de un strop de roşu sau de un pahar plin ar fi nevoie, Pentru inima ce cheamă iubirea în despărţitele camere; Doar de un dans al inimilor, înlăturând aflicţiunea antică, Cunoscând alinarea, lumina expresivă, dezgheţată; Doar de esenţa accentuată a unui trandafir târziu, Şi inima îşi umple golul, nu mai bate singură, în pustiu. Doar de o revărsare neaşteptată a respiraţiei fierbinte pe tremurata piele, Doar de un cuvânt ieşit din interiorul cu dorinţe păstrate în tăcere; Doar de două braţe arzânde, suspinânde, cu sete de amor, Ancorate de celălalt trup trecător şi cu suflet presupus nemuritor. Doar de două perechi de buze ce îşi dau tur-retur întâlnire, Doar de doi timpi înveliţi în linişte, şi o comună viziune, Doar de o privire în oglinda ochilor aprinşi arhiplin, Şi  i ubirea sigur s-a atins; E frumoasa împletire dintre realitate şi vis.

Aerul proaspăt a năvălit pe fereastră ca un intrus, dar l-am primit cu braţele deschise, sau mai bine spus, cu plămânii deschişi. Dimineaţa aceasta mi-a adus parfumul tău misterios, moment în care au început să curgă gândurile, care şi ele par ca nişte intruse, uneori. Iar ele spuneau: “Te aştept  pe braţul meu cald, te aştept aducându-mi sărutul care să-mi străfulgere trupul, dar care să nu aducă lezarea lui şi nici a inimii, nici măcar a pericardului...  Vezi fotoliul acela? Ştiu, nu-l vezi... Fotoliul din colţul camerei e gol, dar te aşteaptă la o cafea, de vorbă. Aş fi pus muzică fără cuvinte şi am fi discutat ore întregi despre mine, despre tine, despre viaţă, despre oameni. Şi nu de dragul cuvintelor sau pentru a mai trece timpul, ci pentru a mai învăţa ceva, pentru a ne mai cunoaşte. Poate ne-am fi contrazis sau poate am fi fost de acord,  mai mult sau mai puţin, sau în egală măsură,  dar nu ar  fi contat, te-aş fi iubit şi mai mult... Nu pot să ...