Urmă de toamnă
Îmi duc chipul către cer,
Dar soare
nu-i, îi ger.
Îmi duc
chipul către pământ,
Dar
florile s-au stins, în vânt...
Se-nfăţişează
pe cerul închis o lună amară...
E semn că
urmează cumplita iarnă.
Copacii
sunt atât de goi şi par atât de singuri,
Iar
oamenii aleargă pe străzi uşor nesiguri.
Mă plimb
şi mă simt ieşită din peisaj...
În inimă,
mângâierea toamnei încă o mai am.
E rece,
dar gândul meu departe zboară,
Către o
altă lume mult mai caldă.
O frunză
galben-putreziu îmi aminteşte
Că toamna
a fost... nu mai este...
Acea
frunză rătăcită şi-amorţită,
O ultimă
urmă de toamnă purta lipită.
E atata melancolie in poezia ta
RăspundețiȘtergereSi-atata tristete ce-aduce iarna
Toamna pare acum departe
Iar frigul ganduri si suflete desparte...
Toamna pare acum departe
ȘtergereDar in suflet unii oameni inca o mai poarta
Ca o amintire a căldurii şi-a iubirii
Ca un scut în calea iernii.