Imaginaţie Funestă

Soarele era stors de căldură si de raze...

Trupurile se-ntorceau şi nu-nţelegeau neaşteptata moarte.

O voce spartă se chinuia să se adune în cuvinte inteligibile,

Iar un înger încerca să ajungă la lumină despărţind cerul cu aripile.

O zeiţă îşi împletea părul imens în formă de frânghie

Şi se agăţa de un nor plin de cenuşă ruginie.

Dar cădea într-o mare neagră şi suspina...

Cândva lumina lunii o lua de mână, o salva.

Un măr putred stătea agăţat de o stea,

Iar un om încă viu încerca să îl ia

Dar pământul se mişca şi îi aluneca de sub picioare...

Omul zbiera şi se întreba de ce oare...

Umbrele se stingeau în alte umbre

Şi-n alte mii de sunete lugubre.

Timpul amar era blocat în toate sufletele

Care şi-au pierdut surâsul, sentimentele.

Misterul şi bizarul se auzeau de peste tot,

Iar omul încerca acum să fie alergător.

Era prea lipsit de speranţă, iar mintea nu-i mai făcea faţă.

Omul şi-a dat seama că e legat doar de un fir de aţă…