Străinii

Fiind unul dintre cei mai buni arhitecţi din ţară, meseria l-a adus în pragul unui surmenaj fizic şi psihic, datorită solicitărilor nenumărate, a proiectelor laborioase. Thomas Hawke, ştia că doar o vacanţă undeva departe i-ar prinde bine, l-ar recrea, i-ar reda energia, pofta de viaţă. Şi s-a pus de acord că Franţa ar fi locul ideal.

A doua zi dimineaţă, a pornit singur către aeroportul din Londra şi odată cu decolarea avionului a tras aer adânc în piept, apoi, golindu-şi plămânii, a gândit că trebuie să se debaraseze de tot ceea ce l-a obosit în ultima perioadă.

Odată ajuns, s-a cazat la un hotel din centrul Parisului şi a plecat singur la plimbare. Oameni noi, obiceiuri noi, locuri noi. La un moment dat, a zărit un afiş mai îndrăzneţ, intens colorat. În seara respectivă, avea să se organizeze un mare carnaval. Niciodată nu mai participase la un astfel de eveniment şi ideea îi surâse. Nimeni nu avea să-l recunoască şi mai ales să îl judece, ştiind că o astfel de petrecere presupune şi deghizări; aşa că a pornit în căutarea unui costum, a unei pălării şi a unei măşti, iar după ce s-a costumat a pornit nerăbdător către castelul în care se desfăşura carnavalul.

Ajuns la curtea castelului, nu a putut să intre fără să studieze preţ de câteva secunde arhitectura impozantă, datând din secolul al XVIII - lea. Păşind încet dar sigur în castel, mai exact, în sala imensă de dans, sunetul corzilor de mandolină, a chitarelor şi a multor alte instrumente te introduceau în atmosfera specifică carnavalului. În pauzele dintre cântece, doar clinchetul de clopoţei al câtorva bufoni se făcea remarcat, împreună cu  râsetele oamenilor. Dar Thomas nu avea cu cine să danseze şi a preferat să rămână într-un colţ, privind la ceea ce se petrece. De jur împrejur, cupluri se învârteau în dansuri care mai de care şi parcă toată agitaţia aceea începea să îl obosească.

După un timp, a observat că nu era singurul fără un partener, iar printre atâţia oameni, privirea îi fusese atrasă de către o domnişoară cu rochie lungă, până în pământ, cu mâneci din dantelă şi cu părul lăsat pe spate în bucle destul de seducătoare şi bineînţeles, cu nelipsita mască. Uşor-uşor, a îndrăznit să se apropie de ea salutând-o în stilul specific petrecerii, cu o plecăciune. S-a prezentat şi aflase că domnişoara este poetă. Tânăra poetă franţuzoaică, pe nume Marie-Jeanne Devaux, venise la carnaval pentru o nouă experienţă şi pentru inspiraţie. Prinzându-se amândoi într-un dans timid, în tot acest timp au început să-şi povestească vieţile. Şi chiar dacă se confesau, un mister tot rămânea între cei doi. Totul părea mai interesant cu acele măşti, care cumva, nu le dezvăluiau întreaga identitate.

Târziu în noapte, Thomas o invită pe frumoasa tânără pe malul unui lac din apropierea castelului. Acolo, au ciocnit câte un pahar de vin roşu şi au continuat să discute, simţind cum o pasiune puternică îi învăluie. Într-un moment de teamă îmbinată cu emoţie, el simţea că doreşte să o îmbrăţişeze acut. Nu prea înţelegea ceea ce i se întâmpla, căci fusese luat prin surprindere, dar vocea ei îl alina şi îl făcea să uite de toate grijile. Şi nu a ezitat. A îmbrăţişat-o, iar ea şi-a sprijinit capul de pieptul lui, fiind un pic mai scundă decât el. Închizând ochii, prin mintea poetei treceau tot felul de vise. Dacă la început, în acel dans s-a simţit uşor pierdută, atunci, prinsă în acea îmbrăţişare, a simţit ceea ce nu a crezut că va simţi vreodată – iubirea. Ştia, simţea, că a întâlnit acel sentiment unic despre care doar în poezii scria.

S-au aşezat apoi pe iarbă, privind chipul lunii din lac, creându-se astfel o atmosferă şi mai romantică. Într-un moment potrivit, el îi îndepărtase masca, urmând ca şi ea să o îndepărteze pe a lui. S-au privit un timp, şi-au lipit buzele într-un sărut, apoi în nenumărate săruturi.

 ***

După 5 ani

Thomas privea mândru la noua lui arhitectură. În sfârşit terminase cel mai mare şi cel mai valoros proiect al vieţii lui – un castel. Şi privind cu ochi visători, îşi aducea aminte cu nostalgie de întâlnirea cu scumpa lui poetă. Dar, revenindu-şi din visare, ştia că astăzi e o zi mare. Se împliniseră cinci ani de la nunta lor şi nu era timp de pierdut. Se urcă în maşină şi porni către Marie-Jeanne. Odată ajuns acasă, o privea zâmbind de dincolo de gard. Ea stătea pe o pătură, în razele soarelui şi printre o mulţime de foi, scriind. Fiind un pic indecis, nu ştia dacă să intre atunci sau să aştepte până termină de scris. Dar nu a putut aştepta mai mult de trei minute...

-         Marie! o strigă el, în timp ce intra în curte.

-         Thomas! îi răspunse aceasta şi nu înţelegea de ce Thomas stătea cu mâinile la spate. Însă misterul avea să fie elucidat mult mai repede decât îşi imagina.

-         Sunt pentru tine, draga mea, căci astăzi e o zi specială!

-         Ooo! Ce frumoase sunt florile! Mulţumesc, dragul meu! iar obrajii i se înroşiră în momentul imediat următor, când fuse luată prin surprindere cu un sărut.

-         Cu plăcere! Cinci ani, Marie... îi şopti el, în timp ce stăteau îmbrăţişaţi.

-         Cinci ani frumoşi şi plini de iubire, dragul meu!

-         Aşa este! şi încă o dată o sărută.

După câteva clipe de tăcere, Thomas îi spuse:

-         Am o supriză pentru tine!

-         Ce surpriză? Mi-ai făcut deja o surpriză!

-         Este vorba de o surpriză şi mai mare!

-         Şi mai mare?

-         Da! Te văd uimită, dar chiar am o surpriză şi mai mare pentru tine!

-         Sună foarte frumos ceea ce spui şi mă faci să mă emoţionez şi mai tare!

-         Hai! Vino cu mine!

Thomas a luat-o de mână şi au pornit cu maşina către un loc deosebit, departe de lumea citadină. Pe drum, Marie privea iarba ce strălucea, iar florile de pe câmpii le simţea cum se bucurau de mângâierea soarelui.

-         Ce loc frumos, Thomas! M-aş aşeza pe iarba aceasta şi mi-aş odihni trupul câteva minute privind către cer, apoi, aş scrie, probabil, o poezie de dragoste.

-         Ştiam eu că îţi place!

-         Dar... ce e acela din vârful munţilor? E cumva un castel?

-         Da, e chiar un castel!

-         Nu ştiam de acest castel... Şi doar locuiesc de când m-am născut în Franţa, dar pe acesta chiar nu îl ştiu! Ciudat...

-         După cum arată, e nou construit...

-         Stau şi mă întreb... Oare cine sunt cei care îl locuieşte? Sunt aproape convinsă că în el locuieşte o familie regală...

-         Probabil...

          Soarele începea a asfinţi... După o jumătate de oră de mers cu maşina pe un drum sinuos şi plin de pietriş, Marie-Jeanne observa că Thomas se îndrepta chiar către acel castel.

-         Dar Thomas... de ce ne îndreptăm către castel? Sau mi se pare?

-         Nu ţi se pare! Dar de ce întrebi? Nu ai vrea să-l vizitezi?

-         Sigur că aş vrea... dar...

-         Dar... e încă o surpriză...

După ce au coborât din maşină, Thomas o invitase în castel. Acolo, au fost întâmpinaţi de câteva fete în rochii de epocă, iar Thomas, îi spuse soţiei lui, că trebuie să le urmeze. Lui Marie-Jeanne îi fusese pregătită o rochie superbă în acelaşi ton şi o mască. După ce s-a costumat, a urmat să fie condusă în sala de dans a castelului.

Toată lumea era costumată, iar muzica şi voia bună erau prezente în fiecare colţ al sălii. Simţindu-se uşor singură, neştiind unde a dispărut soţul său, privea dezorientată. Şi totuşi, peisajul acela, o făcu să îşi aducă aminte  de o zi foarte asemănătoare... Dar muzica se opri, iar un domn, tocmai îşi pregătea microfonul de la pupitru.

-         Bună seara, tuturor! Sper că vă simţiţi minunat! Întrerupem câteva minute acest carnaval, pentru a anunţa câteva lucruri importante. Astăzi, după cum bine ştiţi, este prima zi când acest castel a fost deschis. Astăzi, acest castel a prins viaţă. Şi fără a mai  lungi discursul, îl învit alături de mine, pe arhitectul care a pus bazele acestui castel, pe domnul... Thomas Hawke.

Lui Marie-Jeanne nu îi veni să creadă ce aude. Thomas, şotul ei, costumat şi el, îşi făcu intrarea pe un fundal plin de aplauze. Ajuns la pupitru, îşi scoase masca, căutând-o cu ochii pe soţia lui, apoi cuvântă:

-         Bună seara şi vă mulţumesc pentru prezenţă! Sunteţi foarte mulţi şi mă bucură asta! Voi mă aplaudaţi pe mine, pentru că eu sunt cel care a dat naştere acestei idei, dar eu vreau să mulţumesc şi să îi aplaud pe toţi cei care au făcut ca ideea mea să se materializeze. Astăzi, e o zi... foarte importantă pentru mine. Să mă scuzaţi, pentru că îmi tremură glasul. Dar înainte de a-mi continua discursul, vreau să o invit alături de mine pe scumpa mea soţie, Marie-Jeanne Hawke.

Marie, foarte emoţionată, se strecură prin mulţime până când ajunse lângă Thomas, iar acesta o luă de mână.

-         Scumpa mea, iartă-mă dacă te-am ţinut atât de mult în suspans. După cum ţi-am spus, am o surpriză pentru tine şi o vei afla în clipele următoare, dar mai întâi vreau să ne amintim ceva... Acum cinci ani, noi, doi străini, ne-am întâlnit la un carnaval la fel ca acesta de astăzi şi tot într-un castel. Atunci, ceva s-a întâmplat între noi, apoi am înţeles că ceea ce ni s-a întâmplat nu se putea numi altfel decât... iubire. Am ţinut legătura, pentru că împreună am simţit că nu puteam lăsa acea întâlnire să aibă un final, o dată cu venirea zorilor zilei. La o lună după ce ne-am întâlnit, ne-am căsătorit. Unii au spus că a fost prea devreme, însă timpul ne-a demonstrat că nu am trăit o minciună şi noi am ştiut cel mai bine ceea ce facem şi ce simţim. După cum bine ai auzit, acest castel a fost ideea mea. Ideea de a construi un castel, mi-a venit în noaptea nunţii noastre, pentru a ne aduce aminte mereu de întâlnirea noastră, dar am păstrat secret acest gând. Draga mea Marie-Jeanne, acest castel nu a avut până acum un nume, dar vreau să te anunţ că de astăzi va avea, pentru că îţi va purta numele şi va fi de acum noua noastră casă.

Aplauze frenetice au izbucnit dintr-odată şi nu se mai terminau. Marie rămase fără cuvinte, iar mâinile îi tremurau. Abia după câteva clipe îşi făcu curaj:

-        Thomas, vreau să-ţi mărturisesc că nu mă aşteptam la o astfel de surpriză. Adevărat spuneai că e o mare surpriză... Îţi mulţumesc din suflet, însă cuvintele mele sunt prea mici... nu le găsesc pe cele potrivite.

-         Nu e nevoie, draga mea!

Târziu în noapte, Thomas îi prezintă soţiei sale întregul castel. Marie deja îşi imagina cum strofe din poeziile sale vor apărea scrise pe nişte plăcuţe de marmură la intrarea în fiecare cameră. La ultimul etaj al castelului, se afla camera celor doi soţi. Draperiile ferestrei fluturau ca nişte aripi, iar Thomas o invită pe Marie la un dans, rememorând prima lor întâlnire, pe muzica vântului de vară. S-au aşezat apoi în pat, adormind îmbrăţişaţi, dar cu multe gânduri pozitive şi cu multă iubire în inimi.