Claudia's Words

Crește-mă ploaie, sub creangă, prin floare, privește-mă cu ochiul tău transparent, împlinește un vis în oceanul meu imperfect. Crește-mă ploaie, pătrunde-mi alba piele, apoi spală gândul și mai stinge tunetul. Plimbă-mă,  mă las pe mersul tău; Arată-mi, vreau râul, muntele și cerul mereu. Nu te opri și nu mă opri... Vreau să te văd cum treci pe drumul pietruit, umed sau prăfuit, să te văd cu noaptea cum înghiți fiecare asfințit, să văd iarba cum o mângâi în dimineți de vară, Să-ți văd și ascult picurii înăuntru și în afară. Nu te opri și nu mă opri... Să te văd cum te întreci cu trenurile, să te văd cum vii și revii, lași urmele, și cum uscăciunea îți culege seva, iar eu ți-o sorb la rându-mi prin vârful degetelor care, ridicate spre tine, spre cer, sunt însetate de purificare. - fotografie personală -

Hyperion Hyperion, oder der Eremit in Griechenland vol.1 (1797), vol. 2 (1799) de Friedrich Holderlin Introducere Hyperion este un text pe cât de filosofic pe atât de romantic. Avem incluse întrebări existențiale și elemente romantice cum ar fi: iubita Melite (Diotima), natura, lira, recitarea de cântece vechi, ritualul. Atât întrebările cât și elementele romantice par a fi în echilibru, sunt în egală măsură tratate, de parcă se dorește o fuziune între cele două sau pur și simplu, rațiunea și simțirea tind să se contopească. Numele Hyperion vine din gr. hyper-ion = cel ce se mișcă deasupra și din gr. hyperi-on = cel ce este deasupra. Prin urmare, această scriere se referă la idealul metafizic, la înalt, la ascensiune spre Univers. De altfel, acțiunea se petrece în Grecia, locul primilor filosofi sau locul nașterii filosofiei. 1.      Experiența Experiența desemnează tot ceea ce înseamnă cunoașterea vieții, înseamnă mișcare și ritm. Hyperi...

Soarele-i închis de nori, căci griul lor l-a întemniţat. Trupul meu se plimbă prin camera amorţită de frig şi caută o rază limpede, o rază care să vină printr-un colţ de fereastră. Dar raza nu-i. Mă-ndrept spre veioză şi o aprind - punerea în scenă a unui presupus soare, însă e ciudat, aşa, în mijlocul zilei. Mai fac câţiva paşi prin cameră şi idei răsar una după alta, dar mă opresc la una. E timpul pentru un film, aşa, într-o cameră semi-obscură. Stage Beauty îmi încearcă trăirile timp de două ore. Să trăieşti într-o epocă unde există doar termenul de actor, nu şi de actriţă, să fii bărbat şi să joci doar roluri feminine, să te obişnuieşti cu astfel de roluri, să le iubeşti, pentru că iubeşti graţia feminină, iubeşti mişcările delicate, diafane, glasul plin de patos şi melodios. Apoi să fii venerat, aclamat de public pe scenă în timp ce o joci impecabil pe Desdemona din Othello, iar într-o zi, toate acestea să cadă, aşa cum o face cortina la fiecare sfârşit de piesă de teatru, căci s...

Ai atins mereu gândurile mele, le-ai găsit uşor, printre buze moi şi priviri intense, le-ai găsit în mâinile mele care le protejau de ceea ce s-ar putea numi abordare fără temei, le-ai găsit fiindcă se întâlniseră noţiunile cu rezonanţă limpede.  Şi asta nu e o descriere completă... Norii de toamnă adesea îmi transmiteau poveşti, se jucau pe imensul cer etern, iar jos îmi desenau tot felul de umbre care o dată privite îmi creau infinite senzaţii şi trăiri cumva inexplicabile, dar inimaginabil de interesante. Un lucru era cert: respiraţie incompletă în ritmul unor sunete care îmi aminteau de sentimentul înflăcărat şi care erau greu de absorbit. Şi da, asta nu e o descriere completă... Eşti un om. Nu orice om însă. Îmi amintesc jocul serios al trupurilor, limbajul înţeles prin atingeri dincolo de piele, iar noi străluceam din toate unghiurile şi formam la rândul nostru alte umbre cu caracter ascuns sau un fel de dulce mister, căci umbrele erau dovada realului, a vieţii în pl...

Hello, August!  Da, chiar pe tine te salut. De ce mă priveşti aşa suspicios?! Ştiu că este Septembrie de acum, n-am greşit luna, dar tu, August, ai trecut şi nu ţi-am scris nici măcar un rând, tocmai ţie, o lună dragă mie. Vezi tu, am fost cam ocupată, dar asta nu este deloc o scuză, ci adevărul. De fapt mintea mea este foarte ocupată (ceva mai mult de cum era înainte) şi de un timp mâna a uitat să mai şi scrie, să consemneze ceea ce se mai întâmplă (real/fantastic). Mă îngrijoram într-un timp pentru asta, dar acum este altceva, un alt timp de care mă bucur şi îmi place să spun: "cândva scriam mai mult, acum trăiesc mai mult" sau cum îmi spunea cineva, "acum viaţa ta este o poezie", ca şi cum poezia m-a răsplătit. Dar nu, nu învinovăţesc scrisul ca şi cum m-a deconectat atunci de la viaţă... Scrisul în fond te aşază într-o cameră, lâng-o foaie şi un pix şi evident, lângă gânduri negândite, lângă gânduri vechi, dospite... Dar s crisul mai vrea şi ...

Să mă învălui cu nuanţele, cu imaginile nopţii de vară este o bucurie. Aşa îmi aduc aminte de toamnă, căci ea, toamna, se anunţă - deşi timid - după apusul soarelui. S-ar putea spune că ceea ce simt este doar o aparenţă, că după mii de pagini citite şi după simţiri care de care mai variate, venite în momente nu neapărat aşteptate, ce şanse sunt să mai ştiu care este de fapt, realitatea? În ce stare se mai află percepţia mea? Acestea sunt întrebări oarecum inutile. Realitatea e aceea pe care o creezi şi crezi în ea, fie că o prezinţi sub formă scrisă, fie sub formă orală şi fie chiar păstrată doar în mintea ta, însă - dezavantaj sau nu -  nu o va cunoaşte nimeni şi va muri o dată cu tine. Nu urăsc vara. O las să-mi spună versurile printre razele ei fierbinţi, prin cerul ei senin şi prin ploile care uneori răscolesc grădinile, ucid verdele, îl usucă, dar e frumoasă şi ea în felul ei. În încercarea de a ignora sau omorî şi eu la rândul meu aspectele gri, negre, tablourile dezolan...

Am respirat dimineaţa ce-a fost cuprinsă de vântul din propriile-i petale. Am simţit frig, rece şi chiar gheaţă. Am încercat să le evit, să chem culori desprinse din soare pe chipul meu, pe pielea mea, prin porii mei, dar soarele s-a cam împiedicat astăzi de nori, căci a păşit fără vlagă printre ei. Şi norii erau nebuni, ţineau prizoniere razele soarelui, le-a legat la spate precum mâinile deţinutului. Vai, dar soarele nu-i un deţinut, cred că doar a fost şi el un pic astenic, iar norii au profitat de slăbiciunea lui. Însă după-amiaza îl făcuse să îşi mai revină în fire şi l-am simţit galben clar. Şi totul devenise din ce în ce mai plăcut când întreg trupul meu călător a fost cuprins total de braţele tale suficient de doritoare, dar încă destul de necunoscătoare în ceea ce priveşte conturul şi simţirea specifice misterului feminin. Câteodată nu mai ştiu dacă trăiesc cu adevărat, dacă am un trup care e chiar vizibil pe stradă şi pe oriunde îl port, că îl privesc oamenii din toate ung...

Ai ochii atât de închiși... Nu mai vrei să vezi lumina roșie, Stropul ce n-a mai rămas doar strop Pe inima ce cânta galop. În ochii tăi era multă poezie, Se revărsa tare și apăsat Și zbiera chiar dacă ascundeai. Nu scoți afară sunetul ce arde-n tine, Nu-l scoți și se depune grav - știi bine! Minge de foc inima asta... Nu vezi? De ce nu vezi? De ce NU SIMȚI? Muzica ta e absentă... Nu-ți mai aud cântecul. (Unde) mai cânți?

pleoape obosite de ploi, sunete înecate în noi, culori deshidratate în vene palide. mişcări în depărtare, nimic nou sub soare, a fost şi va mai fi  atunci, acum, atunci, acum. prinzi soarele în mijlocul pălmii şi-un pic dai uitare zării, dar auzi natura cântând. - tu, lume, ai stat s-o auzi respirând? miresmele intră pe sub piele, simţi mai mult şi mai profund, şi-aşa spontan e mai frumos, şi te gândeşti zâmbind, că n-ai inima pe dos.

Cu buzele îi picta incolor forme duble, triple, parcă infinite. Ele deveneau incognoscibile după un timp... Dar gustul dorinţelor era mai puternic decât gustul ce-i rămăsese pe buze de la linguriţa de miere ce obişnuia să o ia în fiecare dimineaţă pe stomacul gol. Luna care se oglindea în iaz le aprindea chipurile ca nişte veioze în noapte. Stelele însă storceau prea puţină lumină pentru a mai fi observate. Luna era plină, îşi părăsise coarnele, dar evident, nu pentru totdeauna. Astăzi doar avea o altă stare. Starea lunii... Nu. Ei doi nu se mai puteau dezlipi din îmbrăţisări şi mângâieri când mai strânse, când mai largi, mai catifelate, precum eşarfa ei albastră pe care o aşeza astfel încât să-i acopere bine umerii bronzaţi. Şi, desigur, nu se mai puteau dezlipi din sărutări. Amândoi pluteau, iar plutirea era aproape indescriptibilă. Doar simţeau şi asta le era de ajuns. Ar fi vrut ca ea să-i mai cânte la pian Chopin sau orice îi dorea inima, dar numai să o mai vadă cum îşi m...

O scară înălţam spre cer, căram în spate speranţe, urcam o întreagă noapte. Un arcaş săgeţi trimitea către sacra , inima mea, prin carnea macră . Sărac e omul şi gândul ce vrea  să se oprească atunci când dă de luptă. La cârma vieţii se împotmoleşte ca un caras în undiţă ori plasă şi nici măcar să evadeze nu încearcă. Dar crama interioară îmi era mai puternică decât săgeata, şi îmi continuam calea albastră. Prostie crasă din partea arcaşului...

Când am terminat de citit Păpuşile Cristinei Nemerovschi, reacţia imediată a fost tăcerea. Şi oare a fost cea mai potrivită stare pe care trebuia să o am după lectura acestei cărţi? Nu ştiu, poate că nici nu trebuia să mă întreb asta, dar îmi este greu să scriu aceste rânduri pe care le consider mult prea puţine, mult prea sărace, de parcă îmi fug cuvintele; se adună toate laolaltă, dar se împiedică la ieşire. A fost clar o experienţă inedită această carte. Plină de viaţă, presărată cu sentimente atât de complexe, de o reală importanţă,  Păpuşile dacă nu te schimbă, cel puţin te lasă să reflectezi, pentru că se observă acel ceva diferit, mai puţin întâlnit, nonconformist, acel ceva care nu te poate părăsi după ce termini de lecturat. Nu mi-am propus să povestesc în detaliu acţiunea cărţii, cel mai bine este de recomandat a se citi cartea, dar voi atinge succint acele părţi pe care le-am considerat pulsul cărţii. Dora, personaj prin prisma căruia sunt redate întâmplările,...

Picuri metal încins ca să-nchizi crăpătura unui gând - o şoaptă intrând. Păşeşti pe scări putrede, picioarele-ţi sunt pietre şi te aşezi pe o margine, privind cum îţi alunecă lumea. Gândul de azi este o gheară flămândă de neputinţă, în hohote vrea să te facă să plângi, dar totul ia o altă formă când din nou îţi aminteşti că trebuie să-l închizi  ignorând.

Nu mi-e peste putere să te iubesc, să te plantez bine în mine precum copacul din grădina de pe deal unde adesea contemplam. Nu mi-e peste putere să îţi spun că mai simt umbre indisolubile şi sper poate prea des, în reluare, la acea pată de culoare. Nu mi-e peste putere să trăiesc cu tine... Neputinţe, dureri, frumos, zâmbete, sunt părţi integrante din viaţă, se usucă si cad, revin si se înalţă. Nu mi-e peste putere să trăiesc cu tine-n mine ca un mare tot: TuEu. EuTu. Noi. Unu.

Pielea ta e plină de raze... Pielea mea s-a uscat şi a uitat atingerea. Nu mai ştiu ce s-a-ntâmplat, cred că-i din cauza scutului protector. Ce spui? Împotriva a ce-i? Aaa, nu, mai bine las-o baltă, nu vreau să-mi amintesc... De fapt, de ce să mint, tocmai mi-am amintit, acum a fost inevitabil, dar nu vreau să spun cu voce tare. Sunt de ajuns cuvintele care-s în mine, nu vreau să le aud şi exterior, m-ar înghiţi cu totul, ar fi prea mult. Şi-aşa-s multe. O tonă. Cred... Mai şopteşte-mi versurile poeziei vechi, pe care-ai scris-o într-o noapte ploioasă de toamnă. Mai şopteşte-mi cum vrei să mă săruţi tot într-o noapte, la graniţa dintre două anotimpuri. Mai şopteşte-mi despre flori, despre copaci, despre soare şi stele, poate despre iubire... Da, se face cum se face şi se ajunge tot la iubire. De ce? De ce? De ce? Nu că ar fi ceva odios, nu că ar fi ceva de care ar trebui să te fereşti, nu... Dar mie îmi piere glasul la auzul, la vederea ei. Zâmbetele mele se înfricoşează dintr...

Când spui primăvară , îţi aminteşti brusc de fericire , de femei şi mame de pretutindeni, de flori şi de draga de ea, inima . Îţi aminteşti şi de-o carte deschisă la jumătate pe noptieră, ce purta pe coperte o  dulce culoare din acea noapte desăvârşită, de-o frumuseţe  deloc ruginită, ce-avea-n centru prima dragoste dincolo de trup, dincolo de cuvinte, învăluită-n parfum de chihlimbar ce mai ştergea dintr-un amar.

Alb, albastru, roşu scânteind. Lumini. Degete cu unghii roşii se plimbă deasupra petalelor florii. Tălpi goale mângâie verdele ierbii; uitarea recelui. Colţurile rochiei dansează-n mersul plutitor; gându-i plin. Îmbrăţişarea soarelui cuprinde pielea, ochii, aura; captarea energiei pozitive. Un nor pufos stă nemişcat pe-azur. E frumos! Sângele-i pompat, irumpe dragostea; nu te mai simţi puţin.

În noaptea asta plouă rece afară şi cald în sufletul care-aştepta o atingere lipsită de gri. Totuşi există o contradicţie, ceva înţeapă, zgârie, pare-a fi o neputinţă ori poate o dorinţă... oprită. Aprilie, noapte, ploaie şi gânduri ce roiesc zgomotos în întunericul alunecos. Amintirea dimineţii se va naşte mâine când noaptea-şi va dezbrăca negrul, poate şi ploaia.

Ziua Partenerului SuperBlog Ar fi potrivită după anul nou, În pauza dintre cele două competiţii, Între iarnă şi primăvară - superbe anotimpuri. E perioada cea mai bună, Căci lumea doreşte să se dezmorţească Şi-i pregătită de-o nouă aventură, De-un pas nou - de ce nu - către scriitură. De Ziua Partenerului SuperBlog, Toţi bloggerii, mai vechi, mai noi, Se-adună şi sărbătoresc Exact ca la gală, şi-şi amintesc Cum au ajuns superbloggeri de succes. Bloggerul partener trebuie Să aibă drag de scris şi să ştie Să dea sfoară-n ţară bine, Să-şi aleagă partenerul media de încredere, Pe superbloggeri să-i îndrume, Căci asta-i supercompetiţia ce n-are voie să piară, Scrisul superblogărescian e floare rară. Şi astfel, lumea va şti Că unu-i Super- SuperBlog , Competiţie în care imaginaţia şi creativitatea Se prind ca-ntr-un joc, Hai şi tu să scrii, ai şi tu un loc. Da, se mai încheie o competiţie SuperBlog , Şi-un nou superblogger va ocupa primul loc, Şi-o nouă gală ...

Ana, pur şi simplu detesta curăţenia . Deloc bine nu-i suna faptul că trebuia să rezerve chiar o zi întreagă curăţeniei. Desigur, considera foarte importanţă curăţenia, în fond, e sănătatea-n joc, şi n-o lăsa pe ultimul loc. Dar şi-a spus că nu va mai face niciodată curăţenie dacă nu va găsi acele produse care să-i satisfacă cerinţele, căci cele de până acum n-au ajutat-o, au încurcat-o , ba chiar au şi enervat-o. Dar într-o bună zi, două produse, care de fapt existau încă de când s-a născut, poate chiar de mai demult, i-au făcut cu ochiul, şi-a zis să încerce ca să le vadă efectul.   Şi de cum a ajuns acasă, a început testarea lor împreună cu Andrei, soţul, şi ce să vezi: Farmec total! Cu soluţia pulverizată pe suprafaţa murdară, imediat s-a făcut curat, iar curăţenia în doi a Triumf (at)! Cu spor curăţenia s-a făcut, ca un Nufăr toată casa mirosea şi totul s-a făcut clar de lună, alb. Curăţ...