Misterul Rămâne

Îţi ascult un gând perpetuu în ochi, iar cu degetul fin,

Îţi mângâi sprânceana iubită, frumos definită, plină,

Apoi îţi închid ochii, şoptindu-mi că mă vezi îmbrăcată într-o rază,

Frumos conturată, de mâini de lună perfect sculptată, dar uşor afumată,

Şi-mi studiezi atent fiecare diafană mişcare,

Încercând să primeşti răspuns la fiecare încâlcită întrebare.

Lăsându-mi fruntea pe a ta ca o îmbrăţisare a gândurilor,

Curgându-mi pletele pe valea umerilor tăi ce îşi stingeau un dor,

Îţi păstrez ochii închişi ca într-un somn dulceag de după-amiază,

Rugându-te să mă menţii încă o clipă în acea mirifică ipostază.

Nu oftezi, şi-mi spui că e acelaşi vis frumos cu mine, acelaşi decor,

Si spre înălţimile inimii mă pregăteam cu tine acum să zbor,

Şi paşi făceam pe valul creat de unduirea buzelor moi.

Buzele tale îşi croiau drum pe trupul meu tapetat cu felurite flori,

Şi ameţitor ne învârteam pe muzică de aripi şi răsuflări.

Cu pumnii strânşi eu stăteam - frica de ireal, de imposibil,

Dar i-ai deschis - era un vis, unde totul poate fi posibil,

Iar inimile se umpleau şi cădeam în noi printre sincere îmbrăţişări,

Şi nu mai eram pe pământ printre acele dezvelite mişcări.

Când ai deschis ochii, făcând un mic curent din genele natural întoarse,

Mi-ai spus că îţi recitam şi o poezie, născută în nopţi cuprinse de insomnie:

Să nu îmi ştergi noaptea creatoare şi să nu îmi calci visul, zâmbetul, gândul,

Să nu fugi către lucruri deja consumate sau respirând falsul.

Păşeşte lipit de mine, iubitule - suflet căutător de clipe toride,

Ne-am intersectat la nord de noapte luminile, frunzele, dungile,

Unde şi umbra îţi dansează fericită pe pielea-mi, recunoscându-mă.

Aripa ta liberă, protectoare, te-a coborât de pe un apus sau lună,

Şi mi-a scuturat ninsoarea grea de pe gene şi lacrima de sticlă,

Dar dantela neagră nu se despleteşte de pe mine - misterul rămâne, încă,
Pentru că eu sunt iubita cu ochi negri, perlaţi, din noapte desprinsă.