Un Om

E un om format din multe visuri, idealuri, e un autocritic, autodidact şi analitic. Asta nu înseamnă ca e mai fericit şi nici că atinge perfecţiunea, doar tinde către ea.

E un artist. Valoros sau nevaloros, inţeles sau neînţeles, oricum nu contează, pentru că a ales să rămână mai mult în umbră. Nu are nevoie de prea mult public, ba chiar îl înspăimântă prea mulţi oameni sau îl obosesc. Majoritatea vor să afle ce se ascunde dincolo de cuvinte şi dincolo de culori. Nu e prea comunicativ. E un introvertit. Preferă să lase cărţile să fie cuvintele lui sau picturile să vorbească. E un artist complex, dar în niciunul dintre talente nu excelează încă sau preferă să creadă că nu a ajuns încă la apogeu şi că mereu va mai exista câte ceva de învăţat.

E un om cuprins deseori de singurătate. Era şi de aşteptat, nu!? Dar nu întotdeauna îi e prielnică singurătatea, pentru că în doze mari, îi pictează în fiinţă o tristeţe amară care se transformă în durere. Încep să-i amorţească mintea, simţurile şi un gol sufocant îi produce o ruptură, o uitare a ceea ce este.

E un om care greşeşte. Îşi reproşează, îşi spune că se putea mai bine, putea mai mult, însă o face pentru a se îmbărbăta şi a-şi aduce aminte ca data viitoare să fie măcar cu un pas mai bun.

E un om care suportă multe, e un luptător, chiar dacă mai şi pierde. Probabil dorinţa înflăcărată de a lupta e specifică oamenilor mai slabi, pentru că ei îşi doresc foarte mult să scape de slăbiciuni. Pe când cei care au totul, câştigă repede totul, fără a lupta prea mult.

E un om care găseşte trecutul dinainte de a se naşte o bucurie, pentru că poate afla cum a fost lumea atunci, poate afla ce a fost deja gândit.

E un om devotat frumosului şi detestă grotescul, pentru că nu poate găsi ceva frumos în el, ci o urâţenie ce nu merită a fi gândită prea mult. Însă găseşte frumosul într-o pată de cerneală împrăştiată pe o foaie, într-un drum plin de pietre şi noroi, într-o floare ofilită. Admite vagul şi abstractul. Sunt o forma de a linişti mintea, sunt o forma de a da frâu liber imaginaţiei.

E un om care priveşte ploaia, iarba, luna cu ochi contemplativi. În picăturile incolore, în cromatica ierbii şi în misterioasele forme ale lunii, găseşte o oază de evadare, de libertate. E o evadare care nu durează foarte mult şi la sfârşit se dovedeşte amăgitoare, dar se mulţumeşte şi cu atât, cu acele câteva clipe.

Picăturile de ploaie îl fac să creadă că păcatele îi sunt spălate sau că se purifică, dar îl fac să se gândească şi la o plimbare, la eventuale clipe dulci trăite alături de persoana iubită. Mirosul de pământ umed îi crează fiori de tristeţe şi bucurie în acelaşi timp. Ciudată stare... Iarba, indiferent în ce stadiu îşi are verdele, îl face să se gândească la existenţă. Iar luna, pe cât e de frumoasă şi romantică, îl face să simtă şi apăsare.

E un om care trece iubirea mai întâi prin filtrul minţii şi dacă a trecut de minte, abia apoi trece şi în inimă. E un om care iubeşte ori nu iubeşte. Iubirea este sau nu este. O acceptă pe cea totală. Ar vrea să creadă că iubirea e infinită, însă nu e foarte sigur...

E un om care nu priveşte într-un singur mod lucrurile. E un cercetător perseverent. Caută soluţii, deoarece consideră că orice problemă are şi o rezolvare. Şi chiar dacă soluţiile nu le descoperă prea repede şi întârzie să apară, el nu încetează a le căuta, chiar dacă îi poate lua luni, ani sau o viaţă întreagă..

E un om care nu refuză realitatea, chiar dacă uneori e dureroasă. Nu se poate minţi. Şi chiar dacă e un visător înrăit, el e un visător care doreşte a scoate din minte visul şi a-l proiecta în realitate. A visa şi atât, e o pierdere de timp.

E un om care se simte uneori bătrân, cu toate că e încă tânar, chiar prea tânar, iar mintea începe să îl doară. Se simte bătrân, pentru că a ajuns să cunoască foarte multe, chiar mai multe decât a crezut vreodată. Ştie că o minte mai puţin solicitată, cunoaşte mai puţine şi nu doare. Dar cu toate că unele gânduri sunt mai greu de dus şi ar fi preferat să nu le cunoască, merge mai departe.

E un om care cunoaşte durerea. O înţelege. I-a simţit ascuţişul de multe ori. Durerea doboară omul atât fizic cât şi psihic.

E un om care conştientizează că timpul nu îi este etern. Conştientizează că oricând poate sfârşi. Conştientizează că poate muri în tristeţe sau în fericire. Poate muri împlinit sau neîmplinit. Poate muri împăcat sau neîmpăcat cu sine.

E un om care găseşte tăcerea ca fiind primul pas spre gălăgie, spre intensificarea gândurilor şi găseşte uneori tăcerea mai bună decât oricare alte cuvinte.

E un om care ştie că el singur se poate construi. Ce materiale va folosi?! Depinde pe care le va alege, căci nu toate pot fi bune.

            E un om care găseşte toamna ca fiind anotimpul potrivit stărilor sale, anotimpul potrivit cu ceea ce este – tristeţe, durere, melancolie, iubire, culoare, poezie, regăsire, meditaţie.

            Oricum ar fi... mai mult pesimist sau mai mult optimist, mai mult trist sau mai mult fericit, cu trăiri multe sau cu trăiri puţine, cu oameni mulţi sau puţini pe lângă el, cu o poveste de viaţă simplă sau tumultoasă, uitat sau nu, e un om care nu încetează a gândi...

E un om...